Pionierii speranței: repere tematice și estetice

de Jean-Pierre Andrevon*

Pentru un amator de science-fiction, seria Les Pionniers de l’Espérance apare ca un catalog. Unul al temelor, situaţiilor, decorurilor, personajelor (umanoide sau “monstruoase”) elaborate în cincizeci de ani de SF scris şi cinematografic.

Seria este deci foarte referenţială, adică este marcată de împrumuturi, întâlniri, similitudini, încrucişări. Parcurgând-o (şi nu e nevoie să treci prin miile de planşe care o compun) eşti frapat de raporturile cu acest corp comun din care iese şi cu care continuă să crească, paralel şi nu perpendicular.

Această constatare nu are nimic peiorativ: dimpotrivă, orice “fan” de SF se va amuza recunoscând fiecare împrumut (sau fiecare întâlnire – fiindcă nu trebuie subestimat ceea ce nu este propriu-zis “hazard”, dar mai degrabă o gravitaţie a genului care trage temele în direcţii precise), şi numindu-l. Ceilalţi n-ar vedea nimic din astea şi toate lumea e mulţumită!

Cu toate acestea, dacă ai compară Les Pionniers cu alte serii contemporane, Valérian de exemplu, ţi-ai da seama că creaţia lui Mézières şi Christin se supune unor alegeri şi anume: estetice, dramatice, ideologice, care fac o ramură perpendiculară, înzestrată cu o autonomie voluntară şi afirmată. Mézières şi Christin au ceva de spus şi încearcă să o spună.Pare o banalitate că SF-ul porneşte de la un număr de tematici simple (creatura monstruoasă, invenţia periculoasă, civilizaţia extraterestră etc) care înmuguresc în multiple rămurele. Este de asemenea o literatură “de grup” (cine “face” SF şi citeşte mult SF) şi nu e de mirare că lucrarea cuiva aduce cu lucrarea altcuiva.

Poïvet şi scenaristul său, Lécureux, n-au nimic de spus: se mulţumesc să vorbească, să povestească. Nu este nimic peiorativ în această constatare (de altfel legată structural de prima). Simplu, Lécureux şi Poïvet povestesc la primul nivel, ei nu au alt “proiect” decât acela de a povesti; banda lor, creată în 1945, aparţine perioadei primitve a SF-ului, faza sa naivă şi colorată. Valérian (că să rămânem la acest contra-exemplu) aparţine unei a două faze, în care bandă se reflectă asupra ei însăşi şi vrea să dovedească ceva: de exemplu că SF-ul nu e inocent.

Singură logică în Pionniers de l’Espérance este povestea, iar singură logică a poveştii este de a aborda de fiecare dată altă poveste: de unde împrumuturile multiple, această continuă scintilaţie.

Nu trebuie să uităm însă că Pionniers au trăit timp de treizeci de ani într-un ritm susţinut şi că la sfârşitul carierei, poveştile complete erau reduse la 20 de pagini, de unde necesitatea condensării, găsirii de fiecare dată a unei tematici precise, care trebuia tratată fără înflorituri superflue. Aceste condiţionări pur materiale (deseori “uitate” de către exegeţii nebuloşi) cântăresc mult în teoria “catalogului”.

Primele episoade se desfăşoară pe o planetă (Radias), care a fost brutal captată de soare, cauzând pe Terra câteva catastrofe minore. O rachetă a fost lansată spre Radias, unde echipajul va trăi numeroase aventuri într-o lume unde există şi o civilizaţie foarte avansată şi umanităţi primitive trăind în mijlocul monştrilor… Toată lumea ar fi recunoscut în acest punct de plecare Flash Gordon al lui Alex Raymond. Această bandă a fost de atâtea ori copiată şi mereu atât de sumar şi atât de stângace, încât n-am putea fi aspri cu Lécureux şi Poïvet.

Ba dimpotrivă, este mai interesant să descoperi în câte feluri autorii noştri s-au distanţat de modelul lor: mai ales dând viaţă unui grup de şase persoane (printre care o asiatică asiatică şi un negru), în locul eternului cuplu şi al “profesorului”, şi promovând că principala cauză a conflictelor, nu pe ferocii autohtoni, ci pe Pământenii înşişi. Această facultate de adaptare, de îmbogăţire a temelor cunoscute, este contribuţia cea mai memorabilă la SF a lui Lécureux şi Poïvet.

Unul din episoadele cele mai celebre, Le Jardin fantastique, face apel la două tematici suprafolosite, dar mixate cu mare dibăcie: reducerea fiinţelor umane, confruntarea cu insectele uriaşe. Acest ultim subiect a fost tratat în mod strălucitor de Murray Leinster în The Forgotten Planet, dar meritul lui Poïvet-Lécureux este altundeva: faptul că a folosit drept cadru pentru această aventură o banală grădină în care eroii noştri miniaturizaţi s-au rătăcit, întăreşte aspectul insolit al subiectului, conferindu-i credibilitate. Jungla este la picioarele noastre, la fel şi monştrii; trebuie doar să te uiţi cu atenţie.

Scopul acestui articol nu este recenzarea Catalogului, dar putem cita sosirea pe Terra a unei nave atât de mici că este imposibil să o vezi cu ochiul liber (Angoisse à l’EMC), “grădina zoologică galactică” în care eşuează Pământenii (L’Arche de Noé), gigantismul (Une surprise de taille), evoluţia unei societăţi spre un stadiu de imaterialitate totală (Les Forbans de l’espace), toate subiecte familiare, dar nu subiecte banale. Astfel, Catalogul nu este unul al reluărilor plictisitoare, ci dimpotrivă, unul al viziunilor neobişnuite, revăzute sub un unghi de cele mai multe ori insolit.

Universul Pionniers merită mai mult decât o survolare tematică. Dacă este adevărat că realizările lui Lécureux incită la acest gen de recensământ, nu scenariul este totuşi cel care face succesul unei benzi, poate şi limitat, dar real. Ci estetica ei. Poate să-ţi placă sau nu stilul lui Poïvet. Îţi poate plăcea şi poate să nu-ţi placă exact din aceleaşi motive: nervozitatea de schiţă, imprecizia de schiţă. În Pionniers totuşi, Poïvet scapă acestei dialectici a mişcării şi a neclarităţii care pot fi iritante în benzile sale contemporane [anii 70, n.tr.]… Paradoxal, ne place să găsim realism, chiar şi “lins”, în ceea ce este reprezentarea realităţii, în timp ce reprezentarea unui imaginar poate, şi chiar trebuie să rămână sintetică, pentru a fi cât mai lizibilă.

Decorul de predilecţie al lui Poïvet este un univers geometric, paralelipipede de beton, aseptizate şi inumane, planete ale viitorului. Vezi Le Monstre invisible, în întregime concentrat în interiorul perimetrului unei baze spaţiale. Aici, liniile rupte, umbrele aspre aruncate din pensulă (sau fetru 7) sunt suficiente pentru a impune o arhitectură expresionistă şi sintetică. În spatele perfecţiunii acestor forme suple sau rigide deseori percepute în mişcare, în umbre chinezeşti sau în negativ (că nişte fotografii făcute la o viteză apropiată de cea a luminii), se citeşte un balet tehnologic ale cărui referinţe, de această dată, merg spre viitor şi nu spre trecut: 2001, Odiseea spaţială, serialul tv 1999, picturile lui Chris Foss. Poïvet a depăşit împrumutul şi a devenit un deschizător de drumuri. Contradictoriu, cealaltă reuşită incontestabilă a lui Raymond Poïvet este galeria sa de monştri, care abundă în space-opera. Iar Catalog: aici rachete, colo animale fantastice, aici viitorul, dincolo trecutul, aici proiecţia omului, dincolo opusul său.

Animalele lui Poïvet sunt de două feluri: fiarele reale mărite (gorila, iguane, păianjeni, ca-n primul episod din 1945, insecte de tot felul din Jardin fantastique, viespi sau “dragon” acvatic în L’Éponge de l’espace), şi animalele fabricate din “colaj”, conform vechii tehnici mânuite de atâţia scriitori înainte, odată cu el şi după el (graţioşii şerpi înaripaţi în Les Créatures de Chakawa, gigantescul amalgam de caracatiţă şi crustaceu din La Créature invisible). La fel ca şi atunci când abordează neviul, forţa graficianului, pentru reprezentarea viului, vine din ştiinţa impunerii unei siluete surprinse în mişcare din câteva linii, în câteva umbre, într-un crochiu care pare fi prins pe viu în cine ştie ce grădină zoologică de aiurea, de unde impresia durabilă de realitate. Universul de hârtie al lui Poïvet este un univers aspru, nervos, crispat. Dacă aceste personaje umane par deseori să fie “în reprezentare” (emfază uneori jenantă şi declamatorie a gesturilor şi posturilor), este pentru că ele sunt aruncate într-un mediu tehnologic sau animal care nu le lasă nicio clipă de odihnă. Decupajul sec precizează această opţiune: trebuie acţionat repede, până nu survine catastrofa. Poïvet operează într-un univers de foileton, iar dacă Pionierii trebuie să iasă atât de repede din peripeţiile unui episod este pentru că un alt episod îi aşteaptă. Dramaturgia şi estetica, că-ntotdeauna, sunt funcţie de materialitate comercială.

Catalog de teme, de rachete, de monştri, seria Les Pionniers de l’Espérance este un album de instantanee în toate azimuturile universului. Explorare cu sufletul la gură, întreruptă brutal de legile imbecile ale comerţului: că în acel joc de copii, foarfecele au învins hârtia.

* scriitor SF, desenator și scenarist BD francez – articol preluat din revista de istorie și teorie Cahiers de la bande dessinée (nr.33, 1977), tradus de M. Mirescu

NOTA: în nr. 24 AH, BD! Jurnal de Pifan, puteţi citi un interviu cu desenatorul „Pionierilor”, Raymond Poivet, autor al unui episod mai puţin cunoscut (fără cuvinte), de găsit, de asemenea, în acest volum AH, BD!, deocamdată nedisponibil online, ci doar in print.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.