Heart breaking news: Oldies but goldies

Un jilejon* de Botoşani, cu voia dumneavoastră asistat social, alături de soţia lui, chemaţi să li se dea loc de lucru, a înjunghiat un angajat (…) al primăriei.

Omul are o dreptate şi şi-a făcut-o cu mâna lui. S-a revoltat. Şi s-a rezolvat.

El are 57 de ani, oameni buni asistanţi! La această vârstă, atât de aproape de pensie, să înceapă să muncească? Este, într-un mare fel, revoltător. Bunul om asistat nu (mai) are nici această obişnuinţă. Rutina lui e alta. El ar putea invoca euforia atenunantă pentru gestul său, fiind în stare de circumstanţă. Faptul că circumstanţa este permanentă în cazul lui este irelevant. Dar nu poate. Nici el, nici avocatul lui. Al poporului. Asistat şi el. Să voteze.

Relevantă este ignoranţa legislatorilor şi autorităţilor. Care pot da vina pe consilieri, că de-aia au fost angajaţi aceştia. Aceşti oameni care nu muncesc, asistaţi, dacă mai este corect să le spunem aşa, de cei care muncesc, pentru că ei nu găsesc de lucru! Că nu caută, este altceva, absurd de dovedit cu acte, mărturii etc pentru persoane care nu au „serviciu”, aceasta activitate fiind un serviciu în sine, şi neplătit pe deasupra!…că nu caută nu poate fi un reproş, aşadar. Ei, foarte simplu de înţeles, nu găsesc de lucru. A li se da de lucru nu înseamnă că ei au găsit de lucru! Aici este foarte clar. Lor, celor mai liberi oameni din acestă ţară, li se impune cu brutalite să revină îmtr-o realitate care nu mai este a lor. Poate vreţi să şi-l gazaţi pe acest… om! ca la diasporiadă.

Nu suntem cu toţii în căutarea fericirii? (poate că unii nu ştiu asta, treaba lor!) Fericirea e dincolo de „găsirea” unui serviciu… Dacă aceşti oameni au găsit-o? (poate că nici nu ştiu asta…) Hă?

*ilic galbin