Arhive autor: Marian Mirescu

O editură cu ARTĂ în PLUS

De vorbă cu Daniel Cristian Dumitru

Daniel, ai reluat aventura editorială, după vreo 30 de ani, cu „Cristian PlusArt”. Este o bună ocazie de a ne aminti de prima apariție editorială, din 1990, broșura „Mărturisirile unui reacționar”. E singura mea colaborare cu tine, cu ilustrații de copertă și interior, înainte de… „467”… care este altă poveste. De ce acest titlu? Și cine este autorul, Ionescu Sava?

Ionescu Sava era un avocat de modă veche. Nu întâmplător am folosit expresia: chiar era avocat, iar o parte din trăsăturile sale le-am folosit pentru a construi personajul Luca Ioan din ultimul meu roman, „Mărturisirile unui avocat de modă veche”.
Ne-am cunoscut imediat după Revoluție, într-o vreme în care eram redactor la un ziar craiovean. Căuta ajutor pentru a-și publica „Mărturisirile unui reacționar” și îl încânta ideea apariției în fascicole, după modelul revistei „467”. Astfel, l-am ajutat cu primul fascicol, apoi a preluat restul aparițiilor. Am devenit amici. Chiar ne-a reprezentat la un moment dat în instanță, pe mine, Viorel și Dodo, în cadrul unui proces civil intentat împotriva Asociației Lucrative SFVA, în care eram asociați, ocazie cu care ne-am cunoscut mai bine. Am rămas de la el cu imaginea avocatului vremurilor de odinioră care își ia notițe: scria cu un stilou cu peniță de aur – Pelikan, dacă îmi aduc aminte bine; doar cu stiloul, niciodată cu creion sau pix. Avea un scris lăbărțat, trei, maximum patru cuvinte pe rândul unei coli obișnuite de hârtie. Când scria, parcă picta. Nota idelile principale. Nimic mai mult. Doar el știa sensul însemnărilor sale. Exact ca în romanul meu: doar personajul știa sensul însemnărilor din carnețelul său. Și, tot ca în roman, avea o personalitate pe care doar puteai să o intuiești, nicidecum să o înțelegi până la capăt.

Adevăratul debut editoral a fost legat de grupul („cenaclu”) SFVA, al cărui membru erai, alături de alți câțiva care au colaborat la primul proiect de după 1989, „467”, ce ar fi reluat „Colecția de povestiri științifico-fantastice”…

Începutul a fost legat, într-adevăr, de „SFVA”. Împreună cu Viorel Pârligras și Dodo Niță, am fondat o asociație lucrativă, fiindcă nu exista legislație privind inițiativa privată. Asociația lucrativă era o formă juridică adaptată, probabil, de pe vremea comunismului. Abia mai târziu a apărut formele de organizare SRL sau SA și ne-am organizat în SFVA SRL. Am fost entuziaști și ne-am numărat printre pionierii noilor vremuri de după Revoluție.
Inițial ne-am gândit să reluăm Colecția de povestiri științifico-fantastice de la numărul la care a rămas, „467”, apoi ne-am răzgândit, păstrând doar ideea apariției unei reviste SF în fascicol, pe care am intitulat-o, în mod simbolic, „467”, sugerând cumva un never ending story față de SF-ul în România.

Au apărut doar șase volume ale revistei „467” sub formă de cărți, o performanță față de ceea ce urma să fie în anii 90: o mulțime de proiecte ce eșuau într-un an, doi. Pe cine ați publicat acolo?

Da, am abandonat și ideea apariției în fascicol, publicând mai multe numere ale revistei într-o singură apariție, din cel puțin două motive: aveam material de publicat, iar formatul tip carte îi dădea revistei o anumită consistență; părea ceva mult mai serios decât o broșură. Chiar era mai serios.
Am publicat atunci o serie de autori români care sunt acum scriitori de succes ca Victor Martin, Mircea Liviu Goga, Mihai Cranta. Am publicat bandă desenată: Constantin Jurcuț și Valentin Iordache. În ultimul număr al revistei, apăruse litera A al unui index SF de Mihaela și Cristian Ionescu, o lucrare mult mai amplă pe care intenționam să o publicăm integral ulterior.

Trebuie spus că, fiind o publicație craioveană, era „booonă”*! Arată bine… și vintage după atâția ani, grație ilustrațiilor lui Viorel Pîrligras și, respectiv, hârtiei care s-a patinat foarte repede. Începuserăți cu broșuri, iar acel ultim număr ajunsese la 296 de pagini!…

Și dacă nu ne-am fi despărțit, probabil tot așa am fi continuat, cu apariții cuprinzând mai multe numere odată. Aceasta pentru că începusem să publicăm romane,precum „Săptămâna orbilor”, romanul meu, și „Trimis extraordinar”, romanul lui Mircea Liviu Goga, chiar volume întregi de povestiri, dacă ne gândim la „Cântece nomade” ca la un mic volum de povestiri pe care le-am legat, cumva, între ele, având aspectul unor „cânturi” ce descriau lumi ale viitorului.
Cum spuneam, ne-am despărțit. La un moment dat, eu, Viorel și Dodo ne-am certat. A fost o chestiune legată de bani, iar eu am fost dat afară din SRL printr-o hotărâre administrativă. Revista „467” era coordonată de Viorel. Am considerat că nu se cade să continui un proiect în care nu aveam prea multe merite. Nici ei nu l-au mai continuat. Nu știu de ce.

Ce-a urmat?

O vreme am stat pe bară, ca zic așa. Nu mult. A apărut legislația privind inițiativa privată și am fondat Editura „Cristian SRL”. Îmi doream să public cărți, și am lansat patru serii: SF, Dragoste, Aventuri, apoi, cu „Îndrăgostită de un asasin”, Reality. Am avut un feeling referitor la publicațiile inspirate din realitate. Era ceva complet nou pe atunci pentru piața din România. S-a dovedit că avusesem dreptate, dar renunțasem deja la activitatea editorială.

Genul cărților: SF. Traducerile unor cărți importante au invadat piața. Noua literatură SF autohtonă era prea… nouă ca să ofere ceva, la un nivel apropiat de cel al lucrărilor premiate cu „Hugo”, de exemplu.

Românii erau avizi de informație. Se traducea mult, se publica mult, se citea mult. În ceea ce privește literatura SF autohtonă, într-adevăr, nu existau mulți autori. Cei care scriau erau, majoritatea, membri ai unor cenacluri literare, scriind preponderent proză scurtă. Evident, nu puteam concura cu occidentul. Cu toate astea, îndrăznesc să spun că SF-ul românesc s-ar fi vândut… dacă ar fi fost publicat. Nu era rău. Nu era rău deloc. Spre exemplu, eu am vândut romanul „Săptămâna orbilor” în 30.000 de exemplare. Probabil aș fi vândut și al doilea tiraj, însă am ezitat să îl scot. Dacă aș fi avut povestiri, aș fi editat un volum, dar nu aveam. Mă rupsesem complet de SFVA. Eram solitar. Și-apoi exista „magia” romanelor din occident, iar magia asta mă orbea și pe mine.
Astfel, am tradus și publicat romane, cum ar fi „Lumea non A” de A.E. Van Vogt, trilogia „Helliconia” de Brian Aldiss, „Neuromantul” de William Gibson, seria „Alien”, câteva din „Star Trek”, printre altele.
În ceea ce privește copyright-ul, m-a ajutat Ion Hobana.

„Nașul” cenaclului „SFVA”.

Da, el ne-a dat nume. Așadar, Ion Hobana mă punea în legătură cu autorii sau deținătorii drepturilor de autor. Cred că îi plăcea că arătam entuziasm și dorința de a aduce romane de calitate pe piață. Mai târziu, am lucrat cu o agenție.

După „ruperea” de SFVA, am colaborat, în fine. Eu am tradus, am „copertat”, dar ai avut parte de aportul altor traducători și artiști, care erau mai cunoscuți, și atunci și acum…

Pentru că traducerea unui roman este o chestiune de durată, lucram cu mai mulți traducători. Amintesc doar pe Mihaela și Cristian Ionescu, Dora Sandolache, Anca Obrocea. Tu ai tradus câteva cărți – seria „Alien”, spre exemplu. Mi-aduc amite că ajunsesem să am în lucru șase romane simultan. Îmi propusesem patru apariții pe lună, câte una din fiecare gen literar pe care îl promovam, iar asta nu era o joacă pentru o editură mică.
În ceea ce privește partea grafică, o parte a fost opera lui Viorel Pîrligras, la îmnceputurile „SFVA”, iar apoi, în cadrul editurii, cea mai mare parte a ta. Cărțile de la Cristian Plus trenuia să arate într-un fel… revoluționar față de look-ul publicațiior de atunci. Acum, desigur, sunt vintage, și continuă să aibă farmecul lor.
Pentru proiectele viitoare, voi încerca să reiau legătura cu colaboratorii din vremea aceea.

Piața a decis și în privința altor genuri, după gusturile publicului. Ocazie cu care mi-am diversificat și eu „portofoliul” cu ilustrații dinafara SFerei

Referitor la SF versus alte genuri literare, pot să spun, având și colecții neSF, că primele se vindeau mai bine. Cel mai mult a contat situația economică. Așa am interpretat scăderea masivă a vânzărilor din 95-96. Cu inflația galopantă, prețurile care creșteau peste noapte, ajunsesem să încasez facturi chiar la șase luni de la data emiterii. Și nu era vorba nepărat de faptul că nu se vindea carte, cât de faptul că distribuitorii aveau și ei probleme financiare. Îi afecta și pe ei la fel de mult inflația și creșterea prețurilor. Acumulasem stocuri foarte mari de carte. Cu greu reușeam să mă mențin în afaceri.

Cum s-a terminat această primă aventură?

La un moment dat, pur și simplu, am renunțat. Nu eram falimentar, însă am refuzat să mai lupt. Am pierdut rațiunea pentru care am început activitatea editorială și, mai rău, mi s-a părut că nu realizasem nimic.
Intrasem deja în depresie. Munca asiduă, nopțile nedormite, stresul, toate și-au spus cuvântul.
Am zis: gata! Până aici! A doua zi, redacția a fost goală. Aveam în sfârșit liniște.

…Dar acum liniștea a luat sfârșit! „Cristian PlusArt” e un sequel. Ce e diferit? (Atenție, spoilere!)

Într-un fel, da, „Cristian PlusArt”, este un sequel. Science fiction și Fantasy vor ocupa un loc prioritar în activitate editorială, așa ca la vechea „Cristian Plus”, însă cu mai puține traduceri și mai multă proză românească. De data aceasta mă intersează și banda desenată. Până acum nu am publicat bandă desenată, nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că acum 25-30 de ani nu eram atât de „vizuali” ca acum, când în conversații preferăm în loc de fraze imagini. Vezi numai ce se întâmplă pe site-urile de socializare: o imagine și două cuvinte: „pe plajă” apoi emoticon cu zâmbete, pupici, iar prietenii răspund „like” – altă imagine, sau gif cu bezele… Din punctul ăsta de vedere sunt chiar un pic îngrijorat: știi, eu tocmai m-am apucat să scriu romane.
Nu-mi doresc să rămân ancorat în trecut. Ce-a fost ieri… și ce e azi…
Consider că în lumea de acum au apărut câteva oportunități în ceea ce privește activitatea editorială și îmi doresc să le fructific, spre binele tuturor: editor, autor, cititor… Nu neapărat în ordinea asta.

Și ce…„anticipezi”?

Mai nou, am reluat legătura cu membrii „SFVA” și, cu concursul lor, am întocmit un volum de proză fantastică ce va apărea în toamna asta. „Dincolo” este titlul volumului, un titlu care sper să-i determine pe cititori să vadă ce este „Dincolo”. Vor descoperi o colecție povestiri fantastice românești, o bună parte din ele inspirate din realitatea bunicilor, de pe vremea când oamenii încă mai vorbeau despre întâmplări cu strigoi sau alte arătări din lumea de dincolo.
Personal, proiectul la care lucrez acum, este o poveste pentru oameni mari, structurată în patru părți care, în viziunea de acum, se pretează pentru patru volume ilustrate.

Acest volum ar fi a doua apariție la „Cristian PlusArt”. În calitate de scriitor și în înnoita calitate de editor, ai publicat „Însemnările unui avocat de modă veche”, un roman într-o notă similară celui precedent, „Misteriosul caz de pe Castanilor numărul 5”, apărut la Coresi… Polițisto-fantastic?

De scris m-am reapucat în 2014. Am schițat atunci într-o jumătate de an un volum de nuvele fantastice pe care intenționam să îl public. Atâta doar că erau groaznic de rău scrise și textele nu reușeau să îmbrace ideile care erau extraordinare, după mine! Anii în care nu am scris își spuneau cuvântul… Îmi pierdusem rutina. Drept urmare, am renunțat la ideea apariției volumului.
În vara lui 2019, mi-am dat seama cum trebuie abordat subiectul uneia dintre aceste nuvele, astfel că în primăvara lui 2020 am finalizat „Misteriosul caz de pe Castanilor numărul 5”, care a apărut în toamna aceluiași an. „Însemnările unui avocat de modă veche” a fost construit pe ideea unei alte nuvele din acel volum. Cât privește romanul la care scriu acum, un heroic fantasy foarte aproape de basm, l-am scris aproape integral într-o primă formă în 2006. Îmi mai trebuia atunci doar vreo 25 de pagini dactilografiate ca să-l termin, însă mi-am dat seama că mă depășea. Încercam ceva mult prea complex pentru pregătirea mea de atunci. L-am pus deoparte, ca să-l reiau acum, după un program de aproape treisprezece ani de dezvoltare personală (în medie două cărți citite pe lună, audiobook-uri cât cuprinde, plus congrese). Acum sunt pregătit să îl finalizez. Va apărea în 2022.
Una peste alta, pauza mea de 30 de ani n-a fost tocmai o pauză. Într-un fel sau altul, am continuat. Acum, doar mă reinfățișez sub o nouă formă.

Noul demers e… Fantastic, iar în forma asta nouă (SPOILER ALERT) va avea loc și Grafica și Banda Desenată. Îți urez ca planurile tale editoriale să devină Realitate atât de mult încât mi le urez și eu!

Mulțumesc frumos!

*după deviza BDC „Booonă, că-i craioveană!” (Valentin Iordache)

AFTER SCHOOL

aprilie 2021 | 96 pagini

După „nebunia” școlară, un prequel cu sechele: 40 de ani în 96 de pagini, de la academismul underground, la mainstreamul nesupus – același lucru cu etichete diverse în timp, precum o valiză de voiaj cu stickerele din aeroporturi, ca un frigider cu magneți… Ați prins ideea.
Sunt aici de toate, pentru că 40 de ani, nu? Literatură, paraliteratură, ceva istorie, ceva ca un studiu, bedele cât cuprinde și invitații-să-deseneze-și-ei-ceva-acolo, colegii de breaslă Cristian Loghin, Daniel Rizea, Alexandru Ciubotariu, Tiberiu Beka, Cristian Ciomu, Mircea Arapu, Tudor Popa, Viorel Pîrligras!

Volumul cuprinde benzi desenate realizate în 2020 și 2021, după încheierea activității de profesor la Orșova, precum și câteva file de istorie dinainte de 1990 – flashback-uri – scrise, precum ciclul „Puțină nemurire” și alte file scrise & desenate „academice”, din revista samizdat „Păsărica” și suplimentul „Lipa”, care mimau libertatea la pachet cu autoironia pentru a nu cădea în ridicol într-o dictatură „serioasă”, și câteva „scurte” de început de Tranziție (1990).

Este un album deja educativ, deși nu s-a vrut, dar, din nou, vremurile cu etichetele!… Pentru copii cu minte de peste, hăt, 12 ani! Zburdați pe această pajiște de 96 de pagini și admirați o floare, rânjiți, rădeți sau să urâți după pofta inimii. Mângâiați, mai studiați, dați cu piciorul, dar nu vă supărați! Don’t Cancel!

…SANKI!

Eu vă zic, dar e treaba voastră ce credeți.
Este ca „steaua care a răsărit”… Uite-o, nu e! Ca să zic așa. Poetic.
Parcă e, de parcă ar fi, dar nu prea, ca și cum și ca și când, cam așa. Ca să zic așa. Vorba vine. Vorbă să fie! N-am habar, dar zic și eu c-o fi.
Cică.
În limba turcă, doar în registrul argotic sanki se apropie de sensul filtrat în lima română.
Și-am încălecat pe-o șa… Mai mincinos cine nu crede, dar çok da umrumdaydı sanki credeți că-mi pasă?

BULĂ

Hello, Marian,

”Sanki” means ”as if” or ”maybe” according to where it is used:
Sanki hasta gibiydi (he looked ill)
Sanki onu seviyor (maybe he loves her)
It changes thr expression and adds uncertainty the way we use it. May simply one ”pretending” to do something instead of actually doing it.
By the way, we are struggling for strip and will send you the first issue price it is printed…
Take care and wish us luck 🙂

Murat
(Murat Mincioglu, September 2004)

25 de ani de AH, BD!

AH, BD! a avut imensul merit de a acoperi, la începuturi, un gol important pe piața românească de bandă desenată – îmi amintesc că am descoperit revista/fanzin prin 2000, când apărea destul de des, de altfel și-a menținut un ritm susținut de apariție câțiva ani, într-o perioadă când nu existau alternative – așa că a fost un loc fecund pentru creatori și cititori deopotrivă.
O ocazie de a debuta pentru mulți desenatori, o ocazie de a te simți „în familie”, alături de alți pasionați ai benzilor desenate.

Odată cu ascensiunea internetului, AH, BD! a evoluat spre ediții speciale / ediții-album, cu scopul de a imortaliza momente în timp (consfătuiri, expoziții, aniversări…) de a creiona portrete de autor (Mirescu, Iordache), sau proiecte (Monștrii, Jurnal de Pifan, ESKO…) ajungând în cele din urmă la albume „profesioniste” (RECVIEM – Veșnicii) și chiar volume de memorialistică și istorie a genului.

E suficient să strângeți la un loc toate aceste reviste, albume și cârți, și, privindu-le, veți vedea portretul omului fără care nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mulțumesc, Marian Mirescu.

La mulți ani, AH, BD!

Eduard Pandele

La mulți ani, AH, BD!

Ah, BD! a avut imensul merit de a acoperi, la începuturi, un gol important pe piața românească de bandă desenată – îmi amintesc că am descoperit revista/fanzin prin 2000, când apărea destul de des, de altfel și-a menținut un ritm susținut de apariție câțiva ani, într-o perioadă când nu existau alternative – așa că a fost un loc fecund pentru creatori și cititori deopotrivă. O ocazie de a debuta pentru mulți desenatori, o ocazie de a te simți „în familie”, alături de alți pasionați ai benzilor desenate.
Odată cu ascensiunea internetului, Ah, BD! a evoluat spre ediții speciale / ediții-album, cu scopul de a imortaliza momente în timp (consfătuiri, expoziții, aniversări…) de a creiona portrete de autor (Mirescu, Iordache), sau proiecte (Monștrii, Jurnal de Pifan, ESKO…) ajungând în cele din urmă la albume „profesioniste” (RECVIEM – Veșnicii) și chiar volume de memorialistică și istorie a genului.
E suficient să strângeți la un loc toate aceste reviste, albume și cârți, și, privindu-le, veți vedea portretul omului fără care nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mulțumesc, Marian Mirescu. La mulți ani, AH, BD!

Eduard Pandele

SANCHI!

Heart breaking news: Oldies but goldies

Un jilejon* de Botoşani, cu voia dumneavoastră asistat social, alături de soţia lui, chemaţi să li se dea loc de lucru, a înjunghiat un angajat (…) al primăriei.

Omul are o dreptate şi şi-a făcut-o cu mâna lui. S-a revoltat. Şi s-a rezolvat.

El are 57 de ani, oameni buni asistanţi! La această vârstă, atât de aproape de pensie, să înceapă să muncească? Este, într-un mare fel, revoltător. Bunul om asistat nu (mai) are nici această obişnuinţă. Rutina lui e alta. El ar putea invoca euforia atenunantă pentru gestul său, fiind în stare de circumstanţă. Faptul că circumstanţa este permanentă în cazul lui este irelevant. Dar nu poate. Nici el, nici avocatul lui. Al poporului. Asistat şi el. Să voteze.

Relevantă este ignoranţa legislatorilor şi autorităţilor. Care pot da vina pe consilieri, că de-aia au fost angajaţi aceştia. Aceşti oameni care nu muncesc, asistaţi, dacă mai este corect să le spunem aşa, de cei care muncesc, pentru că ei nu găsesc de lucru! Că nu caută, este altceva, absurd de dovedit cu acte, mărturii etc pentru persoane care nu au „serviciu”, aceasta activitate fiind un serviciu în sine, şi neplătit pe deasupra!…că nu caută nu poate fi un reproş, aşadar. Ei, foarte simplu de înţeles, nu găsesc de lucru. A li se da de lucru nu înseamnă că ei au găsit de lucru! Aici este foarte clar. Lor, celor mai liberi oameni din acestă ţară, li se impune cu brutalite să revină îmtr-o realitate care nu mai este a lor. Poate vreţi să şi-l gazaţi pe acest… om! ca la diasporiadă.

Nu suntem cu toţii în căutarea fericirii? (poate că unii nu ştiu asta, treaba lor!) Fericirea e dincolo de „găsirea” unui serviciu… Dacă aceşti oameni au găsit-o? (poate că nici nu ştiu asta…) Hă?

*ilic galbin

Noi suntem supereroi

cei care intra, plini de speranteAM avut ocazia sa dau o tura pe la East European Comic Con, pe 28 mai 2016, impreuna cu Viorel Pîrligras* – sa vedem si noi „minunea”. Ne-a luat „la [aceasta] ocazie” Bogdan Ciocănea**.
Mintea mi-era doldora de imagini fotografice de la editiile precedente. Preumblarea fu ca-ntr-o realitate virtuala… augmentata de intalnirile cu fantomele ei… incarnate vremelnic: Mihai Ionaşcu, Andrei Moldovan, Marian Coman, Bogdan Chelaru, Daniel Rosa Duran, Octav Ungureanu, Lucian Avornicesei, Almatheya Andra, Mihai Ionuţ Grăjdeanu, Victor Drujiniu, Alexandru Talambă, Andrei Pop, Mihai Petean, Cristian Chihaia…
Sunt doar celebritatile pe care le-am intalnit pentru prima data natural, bio, si eco. In rest, costumari ludice, pe care le-am evitat precaut… Erau la ele acasa! (va urma)
*V.Pîrligras este un scriitor SF si autor BD
** B.Ciocănea este editor „Abaţia BD”