După ce, vreme de peste 40 de ani, a fost unul dintre cei mai tenace promotori ai BD-ului românesc, Marian Mirescu s-a hotărât în sfârşit să-şi adune propria operă grafică (o parte din ea) între coperţile unui superb album de colecţie.
Albumul este un adevărat jurnal grafic, care adăposteşte desene realizate în 60 din cei 69 de ani de viaţă ai graficianului, în special portrete, mutre, moace, figuri, mecle şi alte chipuri.

Cartea se deschide cu primele desene, realizate în timpul şcolii primare, continuă cu autoportrete şi portretele părinţilor şi colegilor, desenate în timpul liceului (în paralel Mirescu a urmat şi cursurile Şcolii de Artă, unde l-a avut profesor pe Ion Hagiescu), desene şi portrete din armată (camarazi şi ofiţeri) şi facultate (colegi, colege şi profesori).

La facultate, în timpul cursurilor, în loc să ia notiţe, Marian Mirescu desenează – în jurnal reproduce pagini manuscrise din caietele sale de curs.

În acești ani îşi face debutul public, în fanzine şi publicaţii efemere studenţeşti, dar începe să şi picteze (tot portrete şi autoportrete, reproduse în culori).

În album sunt publicate şi numeroase portrete ale lui Mirescu – satirice şi/sau realiste – realizate de confraţii de breaslă, tineri sau mai puţin tineri.
După 1990 Marian Mirescu a desfăşurat o susţinută activitate publicistică, în special în paginile Gazetei de Sud din Craiova şi ale ziarului Azi din Bucureşti (dar nu numai), aşa că o bună parte din album este dedicat caricaturilor care au condus (spre dezastru?) ţara noastră…

Pardon, caricaturilor oamenilor politici români, dar şi ale fotbaliştilor care au construit Craiova Maxima, ziariştilor în vogă în anii 90, actori, actriţe, scriitori, muzicieni, şi… evident, bedeişti.

Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că volumul semnat de Marian Mirescu este o adevărată istorie grafică a României ultimilor 30-40 de ani.

Altfel, el este un adevărat album de artă, care dă seamă de talentul unui excepţional grafician – Marian Mirescu !

Dodo Niţă