2. Ai primit, în 2010, împreună cu Cristian Ioan Pacurariu din Cugir, Marelui Premiu la International Comics Festival din Belgrad, Serbia. Nu ţi se pare că recentul premiu e o recunoaştere târzie, pe modelul românesc, a faptului că trebuie să fii întâi premiat dincolo?

Iată de ce am făcut „corecţia” de adineauri: fiind ultimul premiu pe care-l primesc în ţară nu mai este o recunoaştere târzie! Ci ultima. În Serbia a fost altceva, a fost o cunoaştere, nu o recunoaştere: a fost primul trofeu acordat unei echipe din afara spaţiului ex-iugoslav. Cristian nici nu era cunoscut în România (ci în Franţa!), dar nici el nu ştia că în România mai sunt şi alţii care fac BD, na! Modelul ăsta nu e numai românesc, dar o problemă (sau nu?) avem: lipsa simţului critic, sau poate absenţa bunului simţ critic, făcând loc unei intoleranţe nivelatoare… În fine!

Lui Cristi, cunoscandu-i cautarile grafice, i-as ura sa realizeze cat mai curand ceva personal, care sa-l defineasca si sa-l individualizeze ca artist (penciller si inker) BD. Un exemplu „public” este scurta noastra poveste, „Teapa” (Dracula), de la Belgrad. Si singura lucrare de acest fel, din cate stiu, pana acum.
Plecarea din cuib este naturala. Desfășarea e fireasca, cunoasterea vine cu departarea. Aprecierea e determinare-n aspra instrainare, ea nu e indeterminare-n blanda odoare, ca insasi opera de arta, care fiinteaza extrasa, facuta si expusa, desfășată, nu in faceri, nici facaturi…
Pe langa modelul acesta al înțărcării, este modelul de recunoastere, intrutotul universal, acela al operei inchise. Recunoasterea postuma.