2. Care a fost primele tale BD? Ai publicat cumva din ele pe timpul acela?

Primele mele încercări BD au rămas în caietele de şcoală. Cred că n-am făcut legătura între autorii de BD şi ce desenam eu la vremea aceea. Pur şi simplu nu mi-a trecut prin gând că jocurile mele pe hârtie ar putea sta vreodată într-o revistă sau un album. Probabil că nu eram deloc ambiţios – se pare că nici până acum treaba asta nu s-a schimbat.

Trebuie să recunosc că nici nu mă aşteptam să mă ia cineva în serios. Am terminat liceul în 1982, m-am angajat într-o fabrică, apoi am făcut aproape doi ani de serviciu militar şi m-am întors la munca în fabrică. În 1985 am văzut la sfârşitul unui almanah Anticipaţia (citeam şi colecţionam tot ce era BD şi science fiction în vremea aceea, şi Almanahul ăsta era o colecţie chiar serioasă de SF românesc şi străin) câteva pagini BD ale unui amator, ca şi mine, bazate pe o povestire apărută în acelaşi almanah, cu un an mai înainte.

„Ia te uită”, mi-a trecut prin minte, „ăştia primesc şi amatori. Ce-ar fi să încerc şi eu?” Citisem de cu rând o poveste SF cu arte marţiale, se numea chiar Artele Marţiale Moderne, de Alexandru Ungureanu. Am făcut singur un scenariu pe baza ei, am desenat 5 pagini BD şi le-am trimis prin poştă la Bucureşti. Peste câteva săptămâni mi-a scris autorul povestirii: îi plăcuseră foarte mult desenele, dar avea ceva propuneri de modificări la câteva planşe. În vremea aceea lucram – ca amator ce eram – direct pe hârtie. Adică fără schiţe, desen în creion pe pagini separate, nimic. Desenam uşor în creion pe foaie, apoi cu tuş peste şi la urmă ştergeam creionul. Aparate de copiat nu existau deloc, aşa că am trimis originalele. Alexandru mi le-a trimis înapoi, odată cu indicaţiile pentru modificări, şi le-am retrimis la Almanah.

Au fost publicate în vara lui 1986, cu nişte comentarii extrem de pozitive, ba am primit şi bani prin poştă, echivalentul a două salarii lunare. Care crezi că a fost reacţia mea? Am intrat în panică! Adică eu mă joc cu nişte desene şi nişte cuvinte, acolo, şi oamenii ăia serioşi, de la un Almanah naţional, chiar mă consideră bun de publicare, şi mă şi plătesc? …Era mult prea multă atenţie care mi se dădea, m-am simţit complet nepregătit pentru asta, oarecum ca un escroc, de parcă aş fi înşelat întreg Statul român. Nu vedeam decât un singur mod de a merita onoarea şi atenţia asta: m-am întors la bazele desenului. Nu aveam deloc studii de artă; tot ce ştiam, învăţasem singur din cărţi de anatomie, manuale de desen şi reviste Pif. Am luat decizia să nu mai „ies în public” decât când o să ştiu desena într-adevăr bine.

Am stat „ascuns” până în 1989. În toamna aceea am răspuns unei provocări publicate de revista Orion din Craiova: un concurs de creaţie BD la care să trimită toţi cei interesaţi un maximum de 4 planşe alb-negru. În trei sau patru zile aveam povestea terminată. Evident, am trimis iarăşi originalele – şi nu le-am mai recuperat niciodată. În decembrie s-a declanşat Revoluţia, au urmat câţiva ani de haos editorial, apăreau şi dispăreau câte 3-4 ziare şi reviste în fiecare săptămână. Orion şi-a reluat apariţia abia prin ’94 sau ’95. Povestea mea era şi ea publicată acolo.

3. Incepand cu, cum spuneai, haosul editorial, cum te-ai descurcat tu in anii ’90? In perioada aceea ai mai cunoscut oameni care faceau BD?

Între 1990 si 1995 n-am înţeles mai nimic din ce se întâmpla în ţară. Totul se mişca foarte repede şi nu puteai să fii sigur de nimic, în special din cauza inflaţiei. Editorii de reviste SF şi BD cereau un preţ estimativ pentru publicare, primeau o ofertă de la tipografie, începeau să adune materialul şi, pe când aveau adunată jumătate din revistă, deja preţul de tipar se dublase. În felul ăsta au apărut şi dispărut câte 3-4 reviste pe an. Cele mai serioase reuşeau să publice două sau trei numere, apoi intrau în faliment. Era însă multă activitate în cenacluri şi cluburi. Se scria, se desena şi Dodo Niţă reuşise să centralizeze în jurul lui principalele manifestări BD din ţară.

În perioada aceea, lucram „pentru sertar”, adică povestiri pe care nu speram să le văd publicate. Se adunaseră vreo 40 de pagini, dar nu mi se păreau destul de bune ca să apară lângă cele ale lui Valentin Tănase, Marian Mirescu sau Viorel Pîrligras. Am participat la expoziţii locale în oraşul meu, iar impresia publicului a fost favorabilă. Printre cei care m-au „găsit” la Cluj în 1993 erau mulţi care, după Almanahul Anticipaţia 1986, căutaseră şi alte lucrări de-ale mele peste tot. „Ce-ai făcut, omule, de 7 ani încoace?” Normal, nu puteam să le spun că m-am retras de ruşine, ca să învăţ să desenez, aşa că am inventat altceva. Oricum, faptul că eram oarecum celebru şi apreciat m-a speriat şi mai tare.

Prima întâlnire cu „familia” mea BD s-a petrecut la Salonul BD de la Braşov, din 1997, unde mă invitase Dodo Niţă şi unde m-am dus cu mari emoţii. Urma să-i întâlnesc pe cei mai „grei” desenatori ai momentului. Nu pot să-ţi spun cum m-am simţit când m-au primit ca pe unul de-al lor. Ca pe un frate rătăcit, sau ca pe oaia pierdută şi regăsită. Mirescu, Pârligras, Niţă, Ciomu, Tănase şi mulţi alţii m-au tratat ca pe egalul lor. Mai mult, publicul făcea la fel! …Eu aşteptam să mă trezesc cumva din vis, că nu-mi venea să cred. Eram cam ca răţuşca cea urâtă din basmul lui Andersen, care constată brusc că a devenit lebădă.

Am luat hotărârea să mă ţin aproape de oamenii ăştia, de noua mea familie. Am reuşit să ne întâlnim destul de frecvent, să ne scriem şi să ne încurajăm unii pe ceilalţi. Am colaborat la reviste care s-au prăbuşit după 2-3 numere, am luat-o de la început şi ne-am împiedicat din nou. Ne-am întâlnit la Constanţa, la Bucureşti, la Budapesta. Facem ce ni se cere şi ce se plăteşte: ilustraţie de carte, industria jocurilor de calculator, caricatură politică în ziare şi reviste, şi încercăm să nu renunţăm la BD. Tragem fiecare în direcţia lui, dar cumva, suntem în aceeaşi echipă.