4. Dupa anii „de plumb“, adica anii ’90, anul cel mai important pentru cariera ta ca desenator este anul 2003. Ne spuni ceva despre evenimentul din acel an si ce a urmat?

Este, într-adevăr, unul din anii care mi-au marcat parcursul artistic – adică, mai bine zis, recunoaşterea lui. În 2002 am găsit pe Internet pagina web a unei fundaţii americane, Author Service, din Los Angeles, care organizează în fiecare an concursuri care au ca scop descoperirea şi lansarea de noi talente ale scrisului şi artei Science Fiction şi Fantasy. În 2003, concursul Writers of the Future ajunsese la a19-a ediţie, iar Illustrators of the Future la a 12-a. Procedura e simplă: cine vrea să participe (cu ocazia să fie necunoscut în Statele Unite şi să nu fi publicat mai mult de trei planşe de ilustraţii) poate trimite prin poştă trei lucrări (în copie alb-negru, nu originale). Fiecare etapă de concurs durează trei luni, deci sunt patru etape. În fiecare trimestru se selectează trei câştigători pentru literatură şi trei pentru ilustraţie; deci anual au câte 12 căştigători din fiecare categorie (am aflat mai târziu că primesc ilustraţii de la 3000-4000 de persoane în fiecare trimestru). Eu publicasem două BD în reviste americane şi am anunţat asta în scrisoarea pe care am trimis-o odată cu desenele, dar au spus că nu-i nici o problemă, e păcat să nu particip din cauza asta.

Pe scurt, am trimis în octombrie 2002 trei ilustraţii (pe care le desenasem pentru a ilustra o carte de istorie a literaturii Science Fiction care n-a mai apărut din motive financiare), şi prin decembrie am primit un răspuns din America: „faceţi parte dintre cei trei premianţi ai acestui trimestru, felicitări, vă aşteptăm la Los Angeles în august 2003 ca să vă înmânăm premiul”. Premiul însemna 500 $, publicarea unei ilustraţii originale în volumul anual al fundaţiei. Însă adevăratul premiu pentru mine era ocazia de a ajunge acolo, mai ales că zborul cu avionul şi cazarea la un hotel în Hollywood erau plătite de ei.

Cu ilustraţia originală a fost aşa: fiecărui desenator câştigător i se trimite o poveste a unui scriitor câştigător, pentru a-i realiza o ilustraţie care trebuia trimisă înapoi în State în trei săptămâni. Acele ilustraţii urmau să participe la o altă selecţie, pentru Marele Premiu de 4000 $. Am primit textul, am trimis ilustraţia şi apoi au urmat câteva luni de corespondenţă, invitaţii, drumuri la Ambasada USA din Bucureşti pentru viză şi planificări ale şederii mele acolo.

Ah, ceva interesant, care ar fi putut să devină neplăcut: au cerut tuturor invitaţilor să trimită o listă cu înălţimea, greutatea şi măsurile necesare pentru haine. Cine nu avea frac putea beneficia de unul închiriat acolo pentru seara decernării premiilor. Am trimis măsurile pentru cămaşă, pantaloni şi frac; aşa am aflat şi eu că în America Adrian este nume feminin, că ei aşteptau o femeie, că au presupus că am rochie de seară şi îmi rezervaseră în hotel o cameră cu două paturi, unde ar fi trebuit să locuiesc împreună cu o femeie! Mi-a părut rău că le stric aranjamentele şi că ratez ocazia de a dormi cu o americancă în cameră, dar trebuia să le spun adevărul…

Am ajuns acolo după o călătorie de peste 30 de ore, Cluj-Bucureşti-Londra-Chicago-Los Angeles. Plecasem de-acasă la 3 dimineaţa şi am aterizat în L.A. la miezul nopţii, plus un decalaj de 10 ore. M-au aşteptat la aeroport, s-au mirat că n-am decât o valiză mică şi m-au dus la hotel. Roosevelt Hotel, în Hollywood, pe Walk of Fame, bulevardul acela cu stele pe trotuar. Omul (foarte bătrân) care mătura curtea şi cu răţa piscina mi-a spus că i-a întâlnit acolo pe Charlie Chaplin, Marilyn Monroe, John Wayne, familia Kennedy şi tot felul de celebrităţi. Nici n-am avut curaj să intru în piscina aia…
Eram singurul non-american admis în 2003, dar primul Mare Premiu, în 1991, fusese câştigate de un ucrainean, Serghei Poyarkov, pe care l-am şi întâlnit acolo.

În săptămâna aceea am cunoscut o mulţime de oameni extraordinari. Din juriu făceau parte Frank Frazetta, Frank Kelly Freas, Bob Eggleton şi familia Valerie şi Ron Lindahn, care au şi condus atelierele zilnice în care ne-am prezentat mapele aduse de-acasă, am discutat cu premianţii din anii anteriori, am pus întrebări şi am primit răspunsuri despre succes, carieră, sistemul american de publicare. Au urmat întâlniri cu artişti, vizite la muzee, mese oficiale, prezentări publice, fotografii pentru albumele de prezentare şi, în final, ceremonia decernării premiilor la Beverly Hills Hotel.

Printre celebrităţile ajunse acolo se aflau Chick Corea, Frank Frazetta, David Carradine, Sean Astin, producători, regizori şi actori de la Hollywood. Ne-am primit premiile, diplomele, am ţinut discursuri de mulţumire, ne-am lăsat fotografiaţi, am băut şampanie şi, înapoi la Roosevelt Hotel, am rămas împreună cu noii mei prieteni, ilustratori şi scriitori, până dimineaţa, să ne luăm rămas bun, să facem schimb de adrese, să ne dăm autografe pe volumele pe care le primiserăm, în care erau publicate povestirile şi desenele noastre. A doua zi am pornit înapoi. Am dormit aproape tot drumul, pe fiecare din cele 4 avioane care m-au adus acasă.

[inca din nr.13 al AH, BD! cu supracoperta (va rog!) de Tudor Popa si coperta de Adi Barbu, anuntam eventimentul transatlantic, n.n.]
http://ahbd.syndicart.net/numar.php?nr=13

Ce să spun? Am rămas în contact cu mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut acolo. Unii au făcut într-adevăr carieră, pentru că aceste premii sunt acolo echivalentul premiilor Globul de aur în cinema. Eu eram prea departe de miezul evenimentelor, şi în ţară în afară de două sau trei ziare nimeni nu s-a interesat de aventura mea americană. Surprinzător a fost altceva: i-am lăsat lui Frank Frazetta, cu dedicaţie, una din ilustraţiile mele, care se pare că-i plăcuse. Prin septembrie am primit un pachet imens cu reviste ale fundaţiei, 30 de cărţi cu poveştile şi ilustraţiile din acel an, plus trei tablouri mari, reproduceri după picturi al lui Frazetta, numerotate de el şi semnate încă o dată, cu certificate de autenticitate !!!! Mi-a trecut complet supărarea că n-am câştigat eu Marele Premiu. Acele trei tablouri sunt şi acum cel mai mare trofeu pe care l-am primit vreodată.

[supra-coperta numarului 14. AH, BD! care cu mandrie prezinta… ;)]

Încercasem în L.A. să-i scriu lui Mirescu câte un raport zilnic, ca un fel de jurnal de călătorie. Mai târziu i-am trimis fotografiile făcute acolo şi mi-a dedicat un număr din Ah, BD!, pe care ţi-l trimit ataşat.
http://ahbd.syndicart.net/numar.php?nr=14

În cele din urmă, marele câştig al acestui eveniment au fost atelierele de discuţii în care ni s-a explicat de către profesionişti cum să facem să ne promovăm munca.

Ajuns acasă, am reuşit aproape imediat să-mi găsesc de lucru în domeniul ilustraţiei de carte. Până acum am pictat peste 140 de coperte de carte, am ilustrat vreo 80 de cărţi pentru copii şi lucrez în continuare pentru 4 edituri româneşti.