7. Ai mentionat autorii de BD preferati. Care sunt, dupa parerea ta, capodoperele celei de-a 9-a arte?

Evident, în cazul ăsta nu pot avea pretenţii de obiectivitate; tot ceea ce voi menţiona sunt aprecieri şi preferinţe personale.

Cred că printre realizările care au influenţat în mod decisiv banda desenată europeană sunt seriile provenite din aşa-numita şcoală franco-belgiană: Corto Maltese (de Hugo Pratt), Tintin (Hergé), Asterix (Uderzo & Goscinny) seriile Garajul ermetic şi Incal ale lui Moebius (continuate ulterior de grafica excelentă a lui Zoran Janjetov), Gaston Lagaffe şi Spirou (Franquin). Din producţiile recente aş aminti cele ale echipei Schuiten-Peeters (La tour, seria Les cités obscures, L’enfant penchée) care sunt, fiecare din ele, nişte adevărate capodopere grafice.

Marea Britanie a contribuit şi ea cu revista 2000 AD şi seria Slaine începută în anii ’80 pe scenariile lui Pat Mills şi desenată de o serie de graficieni celebri.

Printre contribuţiile Spaniei aş menţiona seria Mercenario (Vicente Segrelles), Saga Meta-baronilor (Jodorowski-Gimenez), Torpedo (Abuli-Bernet)
Din Italia îmi place seria Dylan Dog (Sergio Bonelli-Tiziano Sclavi), care se editează de aproape o jumătate de secol.
Nu pot încheia (mai ales după ce am văzut recent în Serbia câte ceva din lucrările desenatorilor balcanici) fără să-mi exprim convingerea că Balcanii vor avea şi ei un rol important pe scena BD europeană. După „erupţia” lui Enki Bilal în Franţa (cu seria Legendes d’aujourd’hui prin ’75, cred, apoi seriile Nikopol şi Hatzfeld) şi succesul lui Janjetov (peste 15 albume în colaborade cu A. Jodorowski), cred că Europa va trebui să ia în calcul puternicul val de talent care vine dinspre Balcani.

Evident, nu pot avea pretenţia de a fi spus tot ce se poate spune despre capodoperele BD europene. E doar o listă de preferinţe proprii – cum ar spune un celebru scriitor român, „ceea ce mi-ar plăcea să am în bagaj dacă aş naufragia pe o insulă pustie”…

8. Daca ai avea timp sa desenezi BD, la ce-ai lucra? Cu ce autori din Romania colaborezi mai mult si… cum sta treaba cu terminarea si editarea proiectul tau, „Greuceanu“?

Ooooooooooooooh, Greuceanu! …ăsta e strigătul de luptă cu care mă întâmpină cunoscuţii dezamăgiţi de întârzierea publicării.

Greuceanu are o poveste lungă, deşi se poate povesti repede. Acum vreo 10 ani era în România, mai ales printre tineri, o obsesie pentru tot ce era american. Încă există obsesia asta, dar parcă s-a mai liniştit cu timpul, sau ne-am obişnuit noi cu ea, dar în vremea aceea era tare supărătoare. În urma unor discuţii cu prieteni, studenţi, tineri şi adulţi, m-am gândit ce frumos ar fi ca autorii români să se ocupe puţin de fondul nostru popular (BD istorice se făcuseră deja, şi erau bune). Adică zona asta, a Europei de sud-est, are un folclor uriaş, cu personaje şi eroi care pot sta fără ruşine în faţa super-eroilor americani: de ce să n-o facem cunoscută?

Aşa am început. Vreo doi ani am citit tot ce am găsit despre basme, legende şi tradiţii populare. M-am oprit la Greuceanu, pentru că e un basm lung şi foarte dinamic, care se potriveşte cu o prezentare grafică aşa cum voiam eu. Prin 2002 am început să desenez.
Problema cu proiectele astea personale e că trebuie lăsate la urma listei de priorităţi. Te ocupi de ce aduce bani (mai ales în vreme de criză) şi printre lucruri urgente încerci să le strecori şi pe cele care îţi sunt importante. Am planificat Greuceanu la dimensiune de album, 48 de pagini, şi în 8 ani n-am ajuns nici măcar la jumătate… În afară de asta mai am, ca toţi desenatorii pe care-i cunosc în România, câteva zeci de planşe „de sertar”, BD-uri terminate care nu au fost publicate niciodată. Probabil nici nu vor fi.

Mai mult, din cauza lipsei de curaj a editorilor în ceea ce priveşte publicarea de BD-uri au dispărut şi revistele în care se mai putea face câte ceva, aşa că nici oferte de lucru în BD n-am mai avut timp de câţiva ani. Am făcut, din 2003 până acum, numai ilustraţie de carte. Asta se cere, asta se plăteşte. În vara anului trecut am intrat în colaborare cu Marian Mirescu pentru o poveste care va fi inclusă în albumul Monştri, editat de el. A ieşit destul de bine, şi anul ăsta, în funcţie de timpul meu liber, încercăm să mai realizăm una sau două BD scurte, de câte 4-5 pagini. Se pare că vremea în care trăim nu e norocoasă pentru proiecte lungi.

9. Este adevarul trist, dar sa speram ca va fi mai bine. Deja ai mentionat situatia pe scena romana, crezi ca se va imbunatati si ce perspectiva are BD in Romania?

Mă tem că în privinţa asta cele mai importante decizii nu depind nici de autori, nici de public, nici măcar de editori, ci de finanţe. În primul rând, stabilitatea financiară ar încuraja editorii să încerce publicarea unor lucrări cu şanse de succes.
În al doilea rând, succesul depinde de public. La noi, lipsa de BD în primii 10 ani de după revoluţie a dus la formarea unei generaţii de tineri, care acum au 20 de ani, şi care au crescut fără BD – sau, cum s-a întâmplat cu copiii mei, citind revistele din rezervele părinţilor. Pe lângă asta, au apărut reviste derivate din producţiile Disney, Hanna & Barbera şi Cartoon Network, care au îndreptat atenţia copiilor spre desenele animate. Asta a făcut ca publicul care mai citeşte BD în România să fie format în majoritate de oameni din generaţia mea, a anilor ’60.
Totuşi, am văzut la Saloanele şi festivalurile BD mult public tânăr, chiar copii de 8-10 ani. Apoi, am avut ocazia să conduc ateliere de BD cu elevi şi studenţi. N-am putut să-i primesc pe toţi cei care voiau să participe, şi a trebuit să planific mai multe ateliere de câte 30 de zile, ca să poată veni toţi cei care doresc. Asta mă face să cred că există speranţe în formarea unui public, chiar dacă nu foarte repede. În istoria culturală a Europei, ca şi în viaţa unui copil, benzile desenate ocupă un loc precis: între cărţile ilustrate şi cele „serioase”, fără imagini, BD asigură o trecere uşoară de la imagine la text. Nici filmul, nici calculatorul nu pot face asta, şi publicul tânăr simte nevoia de a citi BD. Aşa încât cred că pot fi optimist în privinţa asta.