Ion Manolescu, in “Benzile desenate si canonul postmodern”, CARTEA ROMANEASCA, 2011, pune fata in fata, “la cantar”, “huliganismul” sau “vandalismul cultural” si elitismul canonic conservator.
Altii, dintr-un “reflex de onorabilitate”, al invecinarii innobilante, le con-funda, si cu grabirea atavica carpato-danubiano-pontica, porneste şa muzeificarea, “mumificarea canonica”, subordonarea autodestructiva a reinnoirii: arestarea unor porniri cu aparente vitale, răs-stabilizatoare…

Aceste vitale “revizuiri canonice sistematice” sunt privite din turnul de fildes ca “acte de vandalism cultural”.
Or, “vandalismul cultural” este o sintagma suficient de expresiva pentru a nu face loc interpretarilor “consensuale”.
Protejarea “marilor certitudini”, astfel periclitate, se face prin “mijloacele paseismului teoretic, ale mumificarii canonice si alte ostilitati fata de provocare”, pentru “pastrarea unor privilegii culturale iluzorii, dar inca tentante. Cu timpul, in forma sa cea mai poleita, mirajul infailibilitatii a condus la o muzeificare a literaturii romane (posesorii adevarului unic fiind si gardienii muzeului) ce nu mai deranjeaza pe nimeni, din moment ce s-a transformat in reflex de onorabilitate…”

Am citat din capitolul “Sapte idei radioactive”, p.111, de citit in intregime.

Iata, pana una-alta, si cele sapte mijloace de reformulare a notiunii / rolului criticii si istoriei… valabile si in mic pentru Banda Desenata de la noi:

1. relativizarea “marilor adevaruri”…
2. desfiintarea monopolului infailibilitatii critice
3. postmodernizarea discursului critic si a metodelor de investigatie istorica
4. adoptarea unei pozitii teoretice pluraliste, eliberata de prejudecati si inhibitii
5. dinamitarea festivismului canonic
6. democratizarea canonica
7. liberalizarea concurentialitatii istorice