Pentru publicul ne-educat in libertate, am facut un rezumat, verde-n fata ca un matostat:
Am debutat in anii ‘90 la revista optzecistilor „Contrapunct”, care a contribuit dezinvolt, simpatico-agresiv, la configurarea spatiului public.1)
M-a frapat generozitatea din spatial public romanesc, una care tine de inceputuri
Apoi, Gabriela Adamesteanu, m-a invitat cu o gratie si o incredere care apartineau epocii aceleia in mod definitoriu, sa scriu ce vreau eu in „22”, in ciuda setului normativ de exemple de valori care vin din Occident: “Dom’ne, România are avantajele ei. Aşa ceva, în Occident, nu ar fi fost deloc cu putinţă”, imi ziceau prietenii din Occident.
Acesta a fost un privilegiu, nu acordat ci castigat prin faptul ca ai fost remarcatat si ti s-a acordat incredere si s-a mizat pe tine.2)
Am acordat la randul meu privilegii celor care mi le-au castigat fiind remarcati si fiind de incredere si pe care astel am mizat, aceiasi – alesii.
Duios trece paradigma literara goala din spatiul celor educati si unde era valida in spatiul public, unde, deodata, nu mai e, ca n-are cine… Cine sa inteleaga, vai, ca mica zvastica de pe micul ponei aplicata peste numele corporatiei care a produs micul obiect inseamna: “pentru noi, acest simbol al corporaţiei este ca nazismul pentru noi toţi” !? Ceea ce era foarte important de transmis, dar, vai cui !? Dar nu, nefiind capabili sa recepteze o lucrare literara de plastic, altii au cazut partial in pacat crezand ca Institutul Cultural Roman ar trebui sa promoveze valorile nationale.3)
Asta este marea inovaţie pe care am făcut-o cu ajutorul colegilor mei, cu rezultate cu totul şi cu totul remarcabile.
Am cosntruit binele public. La ICR s-a construit o formulă de bine public. Ce vreau să vă spun este că binele public este interpersonal: el nu este al meu şi nici al celor care l-au creat. El este un bun public, deci aparţine publicului.
Nu mai este al meu. Nu eu trebuie să-l apăr, pentru că nu mai este o afacere personală a mea. Trebuie să-l apere publicul. Iar ICR-ul, trebuie spus, nu a fost apărat de public. L-am creat prin eforturi uneori disproporţionate, pentru că e atât de greu să te lupţi cu statul român. Statul român e ca orice stat, cum spunea Nietzsche, cea mai rece dintre toate fiarele, dintre toţi monştrii posibili. La fel este şi statul român, ca stat, nu ca român. Este o fiară rece, care proferează încontinuu minciuna – Ich bin das Folk, “Eu sunt poporul”. Ei bine, nu este. Niciun stat nu este poporul, dar el minte încontinuu că este. (…)
Ei bine, l-am lăsat să fie apărat de public. ICR-ul nu a fost apărat de public şi ICR-ul a murit. N-am mai vrut să fie afacerea mea personală, a lui Patapievici împotriva lui Marga. Nu. E mai mult decât atât: este un bine public. Din păcate, la acest examen am picat cu toţii.
________________________________________________________
1) “Spaţiul public înseamnă posibilitatea ca între oameni să existe ceva diferit de fiecare, dar care depinde în mod esenţial de contribuţia fiecăruia” (H.R.P.)
2) “spaţiul public ţine de (…) decizii valorice, şi nu de cabale” (H.R.P.)
3) “cea mai bună cale de a promova valorile, nu spun nationale, ci cele pe care piaţa culturală românească le produce şi le validează, este nu să faci propagandă valorilor tale, nu a face propagandă ideilor tale, ca fiind identice cu universalul, ca fiind tu centrul lumii. Calea inteligentă pentru o cultură periferică este să pui în contact pieţele, tinand cont ca pietele culturale occidentale functioneaza dupa criterii, institutii, după valori pe care ei le-au făcut în LIBERTATE.” (H.R.P.)