Răspunde la: Jean Giraud/GIR/MOEBIUS 1938-2012

Acasă Discuții Autori Jean Giraud/GIR/MOEBIUS 1938-2012 Răspunde la: Jean Giraud/GIR/MOEBIUS 1938-2012

#5374
_Maxim_Maxim
Participant

TELERAMA:
„Am fost foarte devreme atras de culise”
Article publié dans Télérama le 2 octobre 2010.

In Jean Giraud este mereu un baiat de zece ani si jumatate. Acelasi care-si petrecea ore-n sir la fereastra pentru a descifra zborul randunelelor sau jucandu-se pe strada cu fiii muncitorilor italieni din Fontenay-sous-Bois. Papa a BD, idol al celei de-a noua arte, la 72 de ani, copilul periferiei a devenit capital, dar timpul l-a lasat la fel de sugubat si entuziast. Creator al seriilor Blueberyy, Arzach si L’Incal, stalp al revistei Pilote, cofondator al revistei Métal hurlant: Jean Giraud-Mœbius este un icon al culturii populare mondiale. Unul dintre rarii asrtisti francofoni al carui nume serveste drept pasaport peste tot pe planeta, la toti profestionistii imaginii, care tine in mana un creion, un aparat de filmat sau o consola de jocuri. De la Miyazaki la George Lucas, de la autorii de comics la mankakasii japonezi, nostalgici ai westernului la copiii science-fiction-ului, internationala moebiusiana si-a pierdut numarul membrilor. Astfel, dupa treizeci de ani de purgatoriu Arzach renaste in sfarsit din cenusa, Fundatia Cartier i-a consacarat pana-n martie 2011 o expozitie lui Jean Giraud-Mœbius, pe masura acestui genial visator al formelor si universului.
Un desenator de BD intr-un loc consacrat artei contemporane, este ceva destul de rar.

Am avut mereu pretentia nemasurata si insolenta ca sunt o punte intre BD si Arta. Michimausii, nasurule sparte [Blueberry], urechile mari apartin aceleiasi traditii a gravurilor rupestre sau a panzelor expuse in muzeele nationale : aceea a desenului. Bineinteles, BD este la origine fructul unei culturi populare in fierbere, o expresie bruta, o supa primitiva, dar cu timpul, criteriile grafice au evoluat si uneori s-au alaturat acelor ale artei contemporane. In cei cincizeci de ani de lucru, daca incerc sa fiu cu adevarat sincer, sunt multe deseuri si poate vreo duzina de desene care ies in evidenta si care ar putea fi puse intr-o zi langa cele ale lui Picasso, Rembrandt, David si cei asemenea, fara a isca un scandal.

De ce BD are o atat de putina recunoastere oficiala in Franta?
Pentru ca ea poarta pacatul originar : de a fi lucrat pentru copii. Cand am intrat in aceasta meserie, la sfarsitul anilor 50, cuvantul de ordine era : „Fara valuri” Toata lumea era in colimatorul politiei, la cel mai mic pas gresit, o imagine deranjanta, un dialog neclar, si erai convocat la Quai des Orfevres (Politia judiciara, Paris) si riscai sa fi suspendat, in numele protectiei copiilor. Astfel ca inventam povesti fanteziste care ascundeau sub suprafata lor neteda o miscare, curenti submarini invizibili. Asta pana cand a aparut Pilote. Eram o trupa de aventuriei nebuni, Gotlib, Mandryka, Bretécher, Druillet care pretindeam ca schimbam felul in care era privita Banda Desenata.. Nu mai suportam ca qu’Hergé sau Jacobs sa fie considerati ca autori minori, noi voiam sa demonstram ca « subgenul” nostri putea fara sa se renege sa insoteasca cititorii mai departe spre varsta adulta. Pana atunci, cand te faceai „mare” erau arse simbolic doua lucruri : pantalonii scurti si benzile desenate. Datorita noua, adultii de azinu se mai feresc de un coming back bedefil.

E greu de crezut ca desenatorul lui Blueberry si al lui Arzach paote fi o singura persoana. In aceasta amabila schizofrenie, unde se sfarseste Jean Giraud si unde incepe Moebius?
Blueberry, Jean Giraud, sunt partea mea carteziana, aplicata, perfectionista, eu legat de masa de desen, devotat scenariilor lui Charlier pana la moartea lui, in 1989. Inca si astazi, imi petrec ore intregi sa umplu cearsafuri cu riturile amerindienilor sau sa pigulesc cactusii din planul al treilea. La inceput, Moebius nu era decat un pseudonim cu care semnam povestioare in Hara Kiri, la inceputul anilor 1960, si mai apoi, de o maniera cvazi pavloviana, a devenit un semnal. Aveam deodata libertatea de a face ce voiam, nu mai eram legat de nimic. O noua identitate si mai ales un alt aspect al meu, sucit, curbat, dar nu disociat, aidoma faimoasei benzi a lui Moebius. Dar daca te uiti cu atentie, Moebius nu e departe de Giraud.

Totusi, cititorii de Blueberry nu sunt neaparat si cei ai albumelor lui Moebius?
Sunt niste cow-boys et, in fond, care nu-i inteleg bine pe indieni ! Blueberry n-a facut decat sa puna sarma ghimpata in preerie, am instalat telegraful pentru ca trenurile sa ajunga la timp. Mœbius, este norul de lacuste, este Geronimo care-njunghie tot in cale : femei, copii, vite si mai ales cliseele si prejudecatile. Mœbius, este un solo de jazz, improvizionistul total, libertatea de a desena o caseta fara a sti ce urmeaza. Giraud are nevoie de un cadru, Moebius lucreaza mana-n mana cu inconstientul sau… Evident, este mai putin popular iar Moebius a fost mult timp jucaria lui Giraud.

SF-ul este unul din terenurile dumneavoastra de joaca. Cum ati aterizat pe el?
Am cunoscut SF-ul datorita tatalui meu. Parintii mei au divortat cand aveam 3 ani, dar nu locuiau departe unul de celalalt. In ochii mei, tata era ceva mitic, fiul unei familii rupta de lume, un tip care n-avea stare si care stia sa vorbeasca. Treceam pe la el cand aveam chef, « la cerere ». Intr-o zi, aveam 14 ani, mi-a dat o revista si mi-a zis : « O sa vezi, e ceva nou, revolutioneaza gandirea, o sa-ti placa. » Ca si mine, se ambala pentru tot ce era nou, pentru spuma mai mult decat pentru eruditie. Efectiv, mi-a placut foarte mult, si eram bucuros ca-mi placea ceva ce-i placea si lui. SF-ul este un gen literar prin excelenta in care, din pacate, nu se mai intampla mare lucru. Miraculosul si fantasy-ul primeaza si marii autori Philip José Farmer, Jack Vance, Philip K. Dick sau Asimov au parasit scena. Nu mai e un Dean Koontz care sa ma entuziasmeze. Cinematograful adapteaza, recicleaza, si numai in BD mai forfoteste SF-ul. Dar trebuie sa marturisesc ca astazi singurele benzi desenate care-mi plac in materie de SF, sunt ale mele. Celelalte sunt prea serioase sau prea sarcastice : denunta, previne, blesteama si e o mare porcarie.

Este adevarat ca pana si in navele dumneavoastra cosmice cele mai somptuoase este un zbenghi, un gag aiuritor, o anomalie rabelaisiana. De unde vine gustul asta pentru bazaconii haioase?
Generatia noastra a fost insamantata de banda desenata americana. Am fost luati din plin de marii clasici Hal Foster si Alexc Raymond, genialii desenatori ai lui Tarzan, Prince Valiant sau Flash Gordon, apoi dupa putin timp, tot undergroundul. Suntem cu totii fiii lui Robert Crumb si mai mult ai revistei Mad, unde facea ravafii marele Bill Elder. Iar acest curent de gandire, care facuse din ireverenta o arta si un sport de lupta, s-a pozitionat cu furie impotriva lumii tehno si spiritului seriozitatii

Si gustul pentru jocurile de cuvinte si calambururi, e tot de la americani?
Nu, am prins gustul descoperind Impresiile din Africa ale scriitorului suprarealist Raymond Roussel. El este primul si printre putinii care m-au aruncat in enigma scriiturii, fara alt obiectiv decat scriitura insasi. Toti ceilalti se prefac pentru ca vor sa fie vanduti si publicati. Roussel n-avea nevoie de bani, fiind unul din putinii care a scris in stare de non-necesitate. Suntem in inima a ceea ce ar putes fi o literatura cu adevrat dezlanate… Imi place felul in care face cuvintele sa se ciocneasca, provoaca accidente de sens, creeaza absurdul cu buna stiinta. Nu-i nimic mai bun pentru revelarea unor realitati ascunse, ingropate : deseori am incercat sa fac asta desenand, dar ma inclin in fata ilustratiilor lui Glen Baxter. In materie de absurd, acest desenator englez este un sfant si un vrajitor.

Cum va aveti cu cinematograful? Ati colaborat la numeroase blockbusters: Tron, Alien, Willow, Blade Runner, Abyss, Al Cincilea Element… Nu ati avut niciodata pofta sa treceti in spatele camerei?
Nu. Este o cariera bis, virtuala, care nu va fi niciodata. Mi-ar fi placut deasemenea sa fiu dansator sau un mare muzician, dar nu am decat o viata si, in aceste arte angajarea trebuie sa fie totala. Imi place cinemaul, imi procura deseori mai multa emotie decat lectura unei BD si, in acest sens, imi apare ca o expresie artistica mai intreaga. De altfel, nu e niciun Renoir, Fritz Lang, Kurosawa sau John Ford in BD, dar eu prefer sa fiu un freelancer de lux. M-ar angoasa sa fac film : prea multi oameni, prea multe lucruri de gestionat, mai e si frica de a pierde controlul, de a vedea proiectul intitial diluat in talentul altora.

Mult timp ati recurs la cannabis pentru a va hrani inspiratia, de ce v-ati oprit?
Pentru a nu cadea in dependenta. Am descoperit iarba in prima calatorie in Mexic in 1955. S-au rupt atunci niste lanturi in mine si am avut parte de o formidabila carja pentru perceptia mea. Pentru a crea, orice artist trebuie sa intre intr-o transa usoara, sa iasa din el. Evident, nu iesi un kilometru, cativa milimetri sunt de ajuns, dar miza este mare. Aceasta mica deplasare va face diferenta intre repetarea formelor sau ideilor predigerate si o adevarata creatie. Mult timp, iarba m-a ajutat sa ating aceasta stare, dar dupa o vreme, ajunsese ceva prea sistematic, prea obisnuit. Atunci m-am oprit si m-am folosit de frustrarea mea pentru a face Inside Moebius, o serie mai autobiografica. Mi-am dat seama de atunci ca puteam atinge acest satori [ZEN, iluminare] artificial fara a recurge la substante, doar prin ascultarea atenta a lumii, o stare de constienta, o forma de intelepciune. Dar nu o intelepciune limitata cu morala si barba alba, ci una deschisa.

V-ati consacrat o mare parte din viata cautarii altor cai, ecplorarii lumilor invizibile, magiei, inconstientului… Ceea ce marcat si inspirat mult munca dumneavoastra. Expresia anilor 70?
Nu numai. Am fost foarte devreme atras de culise, de capacitatile parapsihice, darul vindecarii, clarviziune… Tot ce societatile moderne au dat de-o parte. Nu negam existenta lor, toti am fost confruntati odata, dar daca vrem sa fim credibili in societate, a vorbi despre lucrurile astea este la limita buneicuviinte. Eu n-am avut aceste tabuuri. Am avut sansa paradoxala sa cresc intr-un mediu in mare masura aculturat iar scurta mea trecere prin cursurile de arte aplicate n-a schimbat mare lucru. N-am nicio notiune de filosofie, nu am invatat sa-mi organizez gandurile, sa-mi structurez lumea interioara, iar cand vorbesc, o iau razna. In schimb, in acest fel am ramas neprihanit si lipsit de prejudecati. Am fot imediat atras de studiul credintei. M-am hranit cu toate firimiturile psihanalizei fara a aprofunda-o vreodata, cu psihoterapii diverse, cu lecturi despre traditiile ezoterice, magie. Am fot initiat in samanism, m-am aruncat in literatura miraculosului, visului, legendei. Am practicat tai-chi-ul, macrobiotica, instinctonutritia etc. Si apoi l-am intalnit pe scenaristul-vrajitor Alejandro Jodorowsky cu care am creat Incalul si care a fost, mai ales, primul meu mentor.

Ati mers destul de departe. Ati facut chiar parte din Izo zen la sfarsitul anilor 1970, o secta intoarsa spre lumile paralele si extraterestri…
Secta nu este cuvantul cel mai potrivit. Inter noi, vorbeam mai degraba de un grup. Si nu era vorba de bani, Era inainte de toate o cautare colectiva condusa de Jean-Paul Appel-Guery, un tip deosebit, un medium, un ghid. Ma intrebam uneori care era prizonierul cui… El avea obligatia de a fi interesant ; cum nu mai era, oamenii se carau. Nu erau cretini, erau personalitati puternice

Spuneti ca ati plecat inainte de „a fi depasit limitele demnitatii umane”…
Da, caci notiunea de munca spirituala, de perfectionare duce inexorabil la sentimentul de a fi o elita. Marile religii au parat punandu-se in serviciul celor mai umili. Raspunsul, Sf. Vincent-de-Paul, Mama Teresa, imamii si rabinii care se pozitioneaza sub fidelii lor. Dar grupul nu avea acest gen de parapet, cautarea ducea la punerea in practica a tuturor transgresiunilor, tuturor tabuurilor. Imaginati-va cat rau poate face asta spiritelor nepregatite… Asadar, este o iluzie ca poti merge pana la capatul explorarii psihicului uman ramanand corect politic.

In autobiografia dumneavoastra aveti o fraza frumoasa: „Cand am ajuns in varful muntelui magic, am descoperit ca nu are o culme, ci doar un drum care coboara in panta domoala.” Pana la urma, la ce-au folosit toate astea?
La capatul pantei domoale, mi-am gasit un alt maestru, la care nu m-asteptam : cancerul meu, un limfom, boala modernitatii, al otravirii prin pesticide si undele radio. Acest nou stapan imi cere sa-i dau tot ce am invatat. Drumurile mele au capatat un sens, el dandu-mi forta sa fac, sa continui si mai ales sa nu ma las dus de aici, sa nu cedez tentatiei de a rezolva totul deodata, trantind usa.

Stéphane Jarno
Télérama n° 3168
Le 2 octobre 2010