Iaca!*
“…se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nisipul inca fierbinte.

Dar ciudat… ochii fetei se-nfundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facuse vanata, mana grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.

– Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
– Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: si se culca in nisip, tremurand ca apucata.

Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se rosise ca focul si prin el parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamant, pana ce parea ca o cetate sfanta si argintie, spanzurata din cer, ce tremura stralucita… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamant un drum imparatesc acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.

Iara din intinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte… cu capete seci de oase… invelite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incat prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi… si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet… in lungi siruri… dungi miscatoare de umbre argintii… si urcau drumul lunii, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti se auzea o muzica lunateca… o muzica de vis.

Atunci i se paru ca si fata de langa el se ridica incet…, ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramaneau decat oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei.

Apoi pelita ochilor lui se inverzi… se innegri – si nu mai vazu nimica.

Cand deschise ochii, soarele era sus detot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid nechezea calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntaia oara.
Fat-Frumos se avanta pe el si-n rastimpul catorva ganduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.

De asta data Genarul vana departe cale de sapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gatul cu bratele ei si-si ascunsese capul in sanul lui, pe cand poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau asa de iute, incat i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc…”

______________________
*cum am promis, in timp ce altii Continua, noi ramanem la moldoveni 🙂