…plus o definiþie neoficialã, paralelã si paralelogramaticã, addenda tristã, fatalistã la desacralizare ºi demonetizare: elita, din fr. élire, a alege, în forma veche participialã élit – ales. Cei aleºi, „the happy few”(Stendhal) ori „the precious few” (Leonard Cohen), actualmente puþinii nefericiþi care nu ºi-ar da nefericirea la schimb pe bunãstarea pseudoelitelor actuale, nici nostalgia pe inerþia ºi apatia autosuficientã în care se lãfãie burtoºii cãrora, de când lumea, având ei de toate cele ale burdihanului, s-au rezit cã le-ar mai prinde bine un luciu, un sclipici, o tinichea sau un blazon autofabricat. Nici o societate nu poate crea elite, pentru cã nu poate controla forþele ºi presiunile care opereazã selecþia puþinilor aleºi. Îi poate recunoaºte dacã are cu ce. Dacã nu, inventeazã VIP-uri în loc.
Paralele la pasionaþi – tot ca sã fim în clar cum stãm în ceaþã:
– amator, din lat. amator=cel care iubeºte. NU neprofesionist, NU nepriceput, ci care face un lucru oarecare din dragoste, zisã ºi pasiune.
– la fel, diletant, dilettante în italianã – cel care se delecteazã fãcând ceva, cel care gãseºte plãcere în ceea ce face. Iarãºi, NU nepriceput, împrãºtiat, neîndemânatic, ci, din nefericire, fãrã statut oficial, fãrã recunoaºtere ºi apreciere, dar care, de reþinut, continuã sã facã ceea ce face pentru propria lui diletta.

Nu disperaþi deci, amatori, diletanþi ºi pasionaþi. Pânã la urmã ceea ce facem ne recompenseazã prin ceea ce facem ºi prin faptul cã o facem, nu prin recunoaºtere din partea unora care s-au nãscut fãrã organul necesar recunoaºterii. Amatorismul îºi este propria recompensã – prietenii ºtiu de ce.