Adrian Barbu: “Eu, cu poveştile şi personajele mele, cu sufletul şi visele mele topite şi decantate în grafit, tuş şi culoare…”
Viorel Pîrligras: Adrian, a trecut suficient timp ca emoţiile să se aşeze şi să ne poţi spune „la rece” câte ceva despre recenta ta participare la „Prizren, 9. Comics Festival, Kosovo”. Am citit jurnalul tău pe care interesaţii îl pot degusta aici http://graphite-illustrator.blogspot.com/2011/10/prizren-9-comics-festival-kosovo-jurnal.html şi, evident, aş dori să ştiu câteva lucruri în plus. Mai întâi, pentru că eşti singurul care ai străbătut o mare zonă din spaţiul ex-iugoslav/balcanic BD, şi la Leskovac, şi la Belgrad şi ai reuşit să cunoşti îndeaproape fenomenul BD de acolo. Nu te voi întreba despre raportul evoluţiei lor faţă de cel din România, pentru că, sunt convins, şi albanezii din bancuri ne bat la capitolul ăsta. Te voi întreba în schimb care este ponderea artei BD originale în spaţiul balcanic, într-o piaţă care „geme” de traduceri din italiană, franceză şi engleză?
Adrian Barbu: Deloc surprinzător, aş spune eu, cel puţin o treime din ce se publică în spaţiul balcanic sunt producţii autohtone (ştii, cam ca şi regula care obligă posturile de radio de la noi să difuzeze un procent minim obligatoriu de muzică românească). Marele merit al importurilor a fost, acum 35-40 de ani, de a trezi şi de a menţine interesul publicului pentru BD, de a „pregăti piaţa” şi, nu în ultimul rând, de a provoca apariţia autorilor locali. Unii dintre ei se apropie de 60 de ani şi au în spate 40 de ani de activitate în domeniu şi au devenit adevărate legende vii. Succesul lor, emulaţia, şcolile sau atelierele în care reuşesc să atragă tineri asigură următoarea generaţie de desenatori şi scenarişti.
Pe de altă parte, existând un public stabil, ba chiar în creştere numerică, editurile nu se tem de riscurile publicării de reviste şi albume. Oferta editorială e completă: de la albume de autor al căror nivel calitativ nu e cu nimic mai prejos celui franco-belgian, la reviste alb-negru, tipărite pe hârtie de ziar, care prezintă la egalitate importuri şi producţie autohtonă. Cea mai notorie dintre acestea, Stripoteka, se apropie de numărul 2.000.
V.P.: Care este statutul artistului BD în Balcani? Poate el trăi din această activitate sau este un semi-profesionist care îşi mai rotunjeşte bugetul pe lângă o meserie de bază ce nu are tangenţă cu BD-ul?
A.B.: Să ştii că la capitolul ăsta mai avem mult până să ne merităm integrarea în Balcani… La festivalul din Leskovac am întâlnit cel puţin 40 de profesionişti între 20 şi 55 de ani. Desenatori care câştigă exclusiv din BD, pe piaţa balcanică şi pe cea internaţională, adică. Cu cel puţin zece festivaluri BD pe an în spaţiul balcanic, activitatea în domeniu e mai mult decât impresionantă. Pentru unul ca mine a fost de-a dreptul frustrant să văd atâta interes şi dedicaţie. Evident, sunt destui printre ei care au o altă profesie, dar numărul celor care au reuşit o carieră în BD nu e deloc neglijabil.
Bun, în situaţia în care nici în Balcani nu se câştigă foarte mult din BD (decent, totuşi), există la ora asta cel puţin 50 de desenatori sârbi, croaţi, macedonieni, albanezi şi bulgari care lucrează pentru edituri occidentale – Dargaud, Dupuis, Casterman, Soleil, Delcourt. Niciunul dintre ei nu refuză însă colaborarea cu editurile locale, participarea la evenimente balcanice sau ocazia de a instrui tineri. Poţi să-i spui patriotism, poţi să-i spui cum vrei, cert e că se întâmplă – firesc, fără ostentaţie, discret şi foarte eficient. Şi, pe lângă asta, atunci când un Igor Kordej (care ne-a făcut – glumesc, dar glumesc amar – onoarea de a transpune Legendele ţării lui Vam de Vladimir Colin într-o serie BD de mare succes şi ruşinea de a o fi făcut înaintea şi în locul unui artist român) sau un Zoran Janjetov (desemnat de Moebius pentru a continua, în colaborare cu Alejandro Jodorowski seria L’Incal) apar la un festival BD balcanic, entuziasmul cu care sunt primiţi n-are echivalent decât în modestia cu care răspund întrebărilor sau în seriozitatea cu care dau sfaturi şi comentarii copiilor de 8-10 ani care le prezintă încercările lor BD. Ce să-ţi mai spun? Altă atmosferă, altă lume, altă planetă…
V.P.: Ce persoane sau artişti interesanţi ai cunoscut acolo?
A.B.: Spre regretul meu, pe Kordej şi Janjetov nu i-am întâlnit personal. Nu încă. Însă din cei mulţi pe care i-aş putea menţiona mă opresc la câţiva – reprezentativi atât pentru toţi ceilalţi, cât şi pentru fenomenul BD balcanic în sine.
Drazen Kovacevic, desenator: lucrează de 13 ani pentru edituri din Franţa, Belgia şi Serbia. Talentat, eficient şi modest. Extraordinar de bun în toate tehnicile manuale.
Srdjan Nikolic Peka: la fel, munceşte pentru Franţa şi Serbia. Foarte comunicativ şi vesel, are doi copii care, amândoi, participă cu creaţii proprii la concursuri BD.
Milorad Vicanovic, Bulgaria: foarte cunoscut în Balcani, câştigător al mai multor premii internaţionale, lucrează pentru Franţa.
Marko Stojanovic, Serbia: profesor de limba engleză, organizator şi animator al mai multor festivaluri din Serbia, scenarist al seriei de succes Vekovnici (System comics, Belgrad, cinci albume).
Şi mai sunt, din Macedonia, Muntenegru, Kosovo…. Ce să-ţi mai spun? Dacă aş sta să scriu despre fiecare artist pe care l-am întâlnit acolo doar cât am scris despre cei pe care i-am prezentat, ar ieşi o carte, nu un interviu…
V.P.: Poate n-ar fi rea o carte despre ei, ar vedea şi lumea BD românească cu ce se mănâncă arta aceasta la vecinii noştri. Eşti deja… să nu zic o celebritate, dar un nume cunoscut şi apreciat în acea zonă. Care sunt beneficiile tale personale în urma relaţionării cu mişcarea BD de acolo? (Lucrurile se limitează la atât, sau ţi s-au făcut oferte – să faci parte din jurii, să susţii cursuri BD pentru tineri, să publici acolo sau să prezinţi o personală pe simeze?)
A.B.: După invitaţia la festivalul din Leskovac în 2010 am început o colaborare cu Marko. În joacă şi de amuzament, dar rezultatul (patru pagini BD) a câştigat anul acesta un premiu la Festivalul internaţional BD de la Belgrad şi a atras atenţia unui agent care vânează talente pentru mai multe edituri franceze. În acest moment suntem, Marko şi cu mine, în faza de evaluare. Nu mă hazardez să fac pronosticuri; vom vedea dacă şi ce iese.
De expus am tot expus (pe urmele lui Marian Mirescu), am fost invitat să fac parte din jurii (tot în urma lui Marian), să vorbesc despre banda desenată românească (deşi Dodo Niţă o făcuse deja, cu un an mai devreme şi cu câţiva ani-lumină mai exhaustiv decât mine), să conduc ateliere BD (într-o ţară plină de desenatori excepţionali, închipuie-ţi!), iar două reviste de profil, vechime şi notorietate mi-au publicat pagini BD pe care nu mai speram să le văd tipărite în România.
Cu toate astea, zic că premiul cel mare rămâne faptul că mi s-a oferit experienţa balcanică. Mă simt oarecum ruşinat: ani de-a rândul am privit spre Europa de Vest şi spre America, convins că privitul peste gardul vecinilor e pierdere de vreme. La urma urmei, ce-aş vedea la ei şi să n-avem noi, îi răspundeam lui Marian Mirescu la îndemnurile de a merge să văd balcanici. Dacă vreau să văd balcanici, mă uit pe fereastră şi gata… Ei bine, nici vorbă. Sunt cu mult înaintea noastră în ceea ce priveşte benzile desenate. Şi nu e atât meritul lor cât vina noastră.
V.P.: Ai luat un premiu în State, ai fost la Los Angeles, benzile ţi-au fost publicate în revistele americane. Din punctul meu de vedere, eşti un artist prea mare pentru mica Românie BD. Toate aceste aprecieri din lumea adevărată BD ţi-au adus avantaje în ţară? Ţi s-au propus contracte, ai fost solicitat în proiecte editoriale BD? Avem un „specialist” care afirmă public că în România apar peste 100 de albume şi publicaţii BD. Ţi-ai găsit un loc printre toate acestea?
A.B.: Cu regret, nu. Sau, cu optimism, nu încă. Dimpotrivă, toate încercările mele de a-mi prezenta proiectele s-au lovit de refuzul mai multor edituri. Nu foarte multe, că de la o vreme m-am săturat de şuturi şi am renunţat. Prin 2006 am bombardat ICRul cu e-mailuri săptămânale pe tema asta, timp de vreo patru luni; speram să cedeze nervos careva de pe-acolo şi să răspundă, fie şi cu un refuz – ar fi fost măcar un semn c-au observat că exist. Îţi dai seama c-a fost degeaba.
Pe undeva au şi editorii dreptate: nu-i poţi acuza de laşitate când îţi spun că ceea ce le arăţi tu, deşi frumos (sau, mai rău: “interesant” – urâtă vorbă, şi devalorizată prin abuz) n-are şanse de succes la public şi, ca atare, ei nu-şi pot asuma riscul de a arunca pe piaţă un produs nevandabil etc. etc. Aşa o fi, poate nu e vremea potrivită pentru entuziasm naiv şi riscuri prosteşti. Să nu uităm de naufragiile unor proiecte numite Carusel, Quadrat, Dino, Universul copiilor, SuperEroi şi altele. Pe de altă parte, după cum grăieşte şi specialistul de care zici, în România se publică (şi se bate toba despre) relativ multe produse BD cu adevărat nevândute şi nevandabile. N-o spun eu, ci librarii pe care i-am întrebat cine cumpără aşa ceva. Nimeni. Şi atunci mă întreb cu nedumerire şi mă mir cu surprindere (scuze, dar nu mă pot abţine; contextul o cere) de ce se investesc sume – probabil – mari într-un album (nu discut acum calitate, conţinut şi alte aspecte: gusturile sunt individuale şi dacă ceva nu-mi place mie, nu înseamnă că n-ar putea plăcea altcuiva) care nu se vinde, în timp ce o mulţime de desenatori români sunt întrebaţi mereu de publicul de toate vârstele, de pe la noi şi de aiurea, “când scoateţi albumul, că vreau să-l cumpăr?” …Albume care, după cum se-arată situaţia, vor rămâne nepublicate mult şi bine, deoarece editorii nu-şi asumă riscul etc. etc. Poftim de mai înţelege ceva!
Nu vreau să las impresia c-aş fi invidios pe succesul altora, pentru că nu sunt. În primul rând nu se poate vorbi despre succese în domeniul ăsta. În ultimii 20 de ani n-am văzut un succes BD în România, şi adevărul e că m-aş bucura să-l văd, indiferent al cui ar fi. L-aş saluta ca pe un semn de revenire la normalitate. Pe de altă parte, suntem atât de puţini încât, dacă am fi de o mie de ori pe-atât, tot nu s-ar putea spune că suntem prea mulţi; invidia chiar nu-şi are locul în starea asta de extremă rarefiere. Şi, în al treilea rând, mi-am găsit succesul în felul care mi se potriveşte. Lucrez (comics şi motion-comics) pentru o companie americană, ilustrez cărţi pentru trei edituri româneşti, fac turnee europene cu ateliere BD în cadrul unei caravane francofone, am grupuri de tineri şi de copii cu care derulez ateliere şi proiecte de lectură, BD şi ilustraţie de carte, un club BD în Cluj şi o posibilă colaborare în Franţa… Deci nu mă pot plânge de nebăgare-n seamă. Dar trebuie să recunosc (o fi o chestiune de orgoliu) că un succes prost plătit în România mi-ar plăcea mult mai mult decât unul bine plătit în SUA, şi că mă râcâie faptul că, în vreme ce “ăilalţi” mă solicită şi felicită, “ai mei” nu par să-mi fi remarcat existenţa. În fine, gata cu melodrama. Sau, ardeleneşte, “la tăţi ni-i greu”, nu ne-om plânge tocmai noi, BDiştii. Cel puţin nu ni se interzice să desenăm, deci e bine şi-aşa rău….
V.P.: Se ştie că un artist fără operă nu există în spaţiul cultural, indiferent de potenţialul său artistic. E valabil şi în BD, deşi, sincer, eu m-aş feri să trec la dosar sub titulatura de „operă” toate desenele răspândite prin publicaţii sau fanzine. Eu vorbesc despre acea bandă desenată care spune o poveste solidă, care impune un personaj original sau care prezintă un spectacol grafic. Ai vreun proiect în acest sens? Pe când un album BD adevărat semnat Adrian Barbu?
A.B.: Despre proiectele mele, numai de bine, cum zice şi vorba din popor despre morţi. Hai că nu vreau să fiu macabru, mai ales că ştii şi tu cum arată problema: proiectele personale sunt întotdeauna puse în aşteptare, pentru că cele plătite au întâietate. De aproape douăzeci de ani îmi spun că într-o zi o să fiu destul de bine plătit încât să le pot finanţa singur publicarea, că o să am cândva destul timp să lucrez şi la ele, şi uite-aşa. Şmecheria e să încerci să nu mori de bătrâneţe înainte să vină vremea aia favorabilă. Până atunci, ambiţia mea de a crea o serie de albume BD după legende şi basme tradiţionale româneşti, o tentativă de a le recupera şi a le aduce în faţa publicului într-o prezentare care să placă vârstnicilor şi să-i încânte pe tineri rămâne în hibernare, stază, comă sau cum vrei să-i zici; o simplă ambiţie. Şi, presupunând că o să-mi văd cândva ambiţia realizată, e foarte posibil ca rezultatul ei să nu mai prezinte interes decât pentru mine şi atât. Mă tem că sunt deja prea “clasic” pentru gusturile unui public prea tânăr şi prea Cartoon Network şi că, până să-mi găsesc eu timpul necesar, distanţa dintre stilul meu de lucru şi preferinţele publicului va deveni o adevărată prăpastie. Şi uite-aşa am ajuns la dilema oricărui autor BD: după ani de aşteptare şi frustrare, pe când voi putea eu desena ce vreau şi cum îmi place, fără să dau socoteală nimănui, eu cu poveştile şi personajele mele, cu sufletul şi visele mele topite şi decantate în grafit, tuş şi culoare, mesajul întregii mele vieţi, întreaga mea experienţă adunată într-o operă unică… cui naiba o să-i mai pese? Chiar, uite, asta nu se întreabă nimeni, preocupaţi cum suntem cu toţii dacă banda desenată mai are autori şi editori: da’ public, public mai are?