Ion Buzera, in articolul citat mai sus, ii face magistrului Eugen Negrici, un portret dinamic:
„Junele sărbătorit de azi a înţeles devreme (din anii… ‘70) că invenţia metodologică nu poate merge decât într-un dublu paralelism: cu informaţia (estetică, teoretică, metacritică) achiziţionată şi cu jocurile de strategie foarte bine puse la punct. A ştiut, tot de atunci, că, în exerciţiul profesiei noastre, e importantă evitarea năclăielii de orice fel – hermeneutic, epistemologic, situaţional, confesiv, conceptual etc. A mizat pe insolitul procedural (sistematici ultime, analize stilistice de maximă fineţe, ecarisajul poncifelor etc.), cunoscând din interior că acesta are graţia şi riscurile lui, deschiderile şi opacităţile lui. A convocat uneori o indepistabilă tactilitate a articulării critice.
De fapt, Negrici, în siaj Vianu, chiar asta ne învaţă: să regândim perpetuu literatura, deoarece adevărata rezistenţă (şi prezenţă…) ale acesteia constau tocmai în reinterpretări, reformulări, re-apercepţii, extensii experimentale şi retractări la fel de neobişnuite etc….”