Sapte idei radioactive
Ion Manolescu, in „Benzile desenate si canonul postmodern”, CARTEA ROMANEASCA, 2011, pune fata in fata, „la cantar”, „huliganismul” sau „vandalismul cultural” si elitismul canonic conservator.
Altii, dintr-un „reflex de onorabilitate”, al invecinarii innobilante, le con-funda, si cu grabirea atavica carpato-danubiano-pontica, porneste şa muzeificarea, „mumificarea canonica”, subordonarea autodestructiva a reinnoirii: arestarea unor porniri cu aparente vitale, răs-stabilizatoare…
Aceste vitale „revizuiri canonice sistematice” sunt privite din turnul de fildes ca „acte de vandalism cultural”.
Or, „vandalismul cultural” este o sintagma suficient de expresiva pentru a nu face loc interpretarilor „consensuale”.
Protejarea „marilor certitudini”, astfel periclitate, se face prin „mijloacele paseismului teoretic, ale mumificarii canonice si alte ostilitati fata de provocare”, pentru „pastrarea unor privilegii culturale iluzorii, dar inca tentante. Cu timpul, in forma sa cea mai poleita, mirajul infailibilitatii a condus la o muzeificare a literaturii romane (posesorii adevarului unic fiind si gardienii muzeului) ce nu mai deranjeaza pe nimeni, din moment ce s-a transformat in reflex de onorabilitate…”
Am citat din capitolul „Sapte idei radioactive”, p.111, de citit in intregime.
Iata, pana una-alta, si cele sapte mijloace de reformulare a notiunii / rolului criticii si istoriei… valabile si in mic pentru Banda Desenata de la noi:
1. relativizarea „marilor adevaruri”…
2. desfiintarea monopolului infailibilitatii critice
3. postmodernizarea discursului critic si a metodelor de investigatie istorica
4. adoptarea unei pozitii teoretice pluraliste, eliberata de prejudecati si inhibitii
5. dinamitarea festivismului canonic
6. democratizarea canonica
7. liberalizarea concurentialitatii istorice
http://dreamworld.syndicart.net/forum/viewtopic.php?t=419&postdays=0&postorder=asc&start=45
„Triumfalismul critic si istoric poate fi radiografiat. Indaratul unui paternalism cultural adesea semidoct, se intrevad prejudeacti (prejudecata modernista, prejudecata modelului unic, prejudecata elitista), complexe si inhibitii (alergii la ideologia postmoderna, false pudori in fata literaturii triviale, reglementari timide sau ultimative ale regimului lexical in literatura, ca la 1867), limitari inocente (lecturi critice ramase, in cel mai bun caz, la nivelul anilor saptezeci) si o opacitate sensibila pe care pretentiile de ubicuitate intelectuala ale triumfalistilor nu reusesc sa o camufleze. Depasiti de evolutia culturii, dar increzatori in incompetenta lor, criticii si istoricii concervatori se dovedesc in mare parte incapabili nu numai de prospectie, ci si de o retrospectie literara incitanta. Dezvoltand incoerent premise gresite, folosind sisteme de referinta rizibile si, ceea ce este mai grav, exteriorizandu-si stereotipurile mentale intr-un discurs pe cat de pretentios, pe atat de anacronic, ei nu mai prezinta nici o garantie de elasticitate.” (p.112)