Re: Ceruri de furtuna

Acasă Discuții Autori BILAL Re: Ceruri de furtuna

#4381
AvatarSanki
Participant

Asteptam cartea asta, curiosi sa vedem daca el ar risipi ceata derutanta de neintelegeri care se ingrosa in ultimii ani in jurul operei lui Enki Bilal: prin ce devieri o splenodare formala cat si indiscutabila a ajuns sa serveasca unor povesti din ce in ce mai ermetice, uneori empatice [artistul isi mangaie personajele pe crestet, iar ele isi fac de cap, spre placerea ingaduitorului tatic, cum remarcam mai sus] sau destul de sterile [in ciuda unor piedici din absconse citate si asteptari mereu contrariate]? Trebuie spus ca deruta si neintelegerile au tot prosperat, pe masura ce desenele lui Bilal rupea tot la licitatii, pana la recorduri absolute pentru un desenator francez in viata.
De aici pana a considera ca artistul isi vanduse sufletul pietei, exista un proces de intentie pe care-l voi evita…

Aceasta carte, Ciels d’orage (Flammarion), n-a iesit in zadar. Intr-o serie de conversatii pilotate de Christophe Ono-dit-Biot, admirator declarat care nu uita ca este jurnalist lucid pentru a aborda zonele de umbra, Bilal vorbeste cum n-o mai facuse pana acum. Pentru un om care nu face confidente publice, nu este fara importanta sa afli ce l-a format, de unde vine si de ce aceasta a fost decesiv in devenirea artistica.

Faptul ca este fiul croitorului personal al lui tito n-ar fi decat anecdotic daca tanarul Enki (diminutiv pentru Enes), mascut la Belgrad in 19551, n-ar fi fost „propulsat in viata dintr-o tara speciala”.
Iugoslavia comunista, nici urata nici idealizata in amintirile sale, unde s-a jucat in copularie intr-un parc plin de tancuri si tunuri, parcul Kalemagdan, un loc de rememorare prin care Tito a vrut sa mentina flacara luptei victorioase impotriva nazismului. Era „un fel de rana deschisa interzisa cicatrizarii. M-am jucat zece ani pe aceasta rana deschisa, pe aceasta falie pe unde istoria gemea, m-am jucat de-a razboiul.” Acest decor a fost cel reprodus identic in primul sau film, Bunker Palace Hotel, ceea ce-l face sa spuna astazi: „Cred ca toata munca mea a venit din amintirile Kalemagdanului.” Fara a omite nimic, nici figura unui tata care si-a abandonat devreme familia, nici exilul in Franta, inevitabil traumatizant, Bilal traseaza jaloane autobiografice care ar putea sa fie tot atatea chei ale unei opere dominant sumbre, nelinistitoare, coplesitoare si mai degraba pesimiste asupra naturii umane.
Fara indulgenta fata de incercarile lui („desen foarte vechi, scolaresc”), el atribuie primul succes (Les Phalanges de l’ordre noir, 1979) faptului ca era vorba «mai intai de o mecanica scenaristica implacabila”, semnata de Pierre Christin. De sub aparenta modestie, razbate ambitia viitoare, parcursul solitar pe care unii curand il vor considera vizionar”, si care-si ia avant cu La Foire des immortels. Un album de cotitura, in care se desfasoara un univers futurist al unei inventii vizuale explozive, si care nu se lipseste de resorturile unei aventuri captivante situate in Parisul anului 2023, nici de distanta ironica care face sa se intrevada o satira decalata si in acelasi timp necrutatoare a jocului politic din zorii anilor 80.

(va urma)