Re: „Imi plac elipsele, acest spatiu…”

Acasă Discuții Autori BILAL Re: „Imi plac elipsele, acest spatiu…”

#4367
_Maxim_Maxim
Participant

“…unde cititorul isi fabrica propria poveste”

Intalnire cu artistul care a adus modernitatea in BD.
Enki Bilal este un nelinistit pe care succesul nu l-a astamparat. Omul care ne primeste in atelierul lui parizian, la o arunca tura de piatra de biserica Saint-Eustache degeaba e considerat o “comoara nationala vie”, unul dintre autorii de BD cei mai apreciati in ultimii treizeci de ani, il simtim concentrat, incordat. Poate cele trei sau patru cafele de care are nevoie pentru a-i pune „creierul in miscare”. Sau poate sechelele festivalului BD din Aix-en-Provence, cu bai de multime, sedinte de autografe, din care abia isi revine “Shootat” cu iinformatie, devorator de presa, dar discret, independent, acest artist cui privirea neagra detesta zvonurile si are atata grija de imaginea sa precum o pisica de blana ei. Acest globe-trotteur neobosit care, cu La Foire aux immortels, Partie de chasse si Le Sommeil du Monstre, a adus modernitatea in Banda Desenata franceza, continua cu Animal’z traiectoria sa intr-un mod mai “allegro”. Forme epurate, umor scrasnit: forta liniei, acest western acvatic marcheaza o cotitura in opera proteiforma a lui Bilal. Integralitatea desenelor din acest album va face obiectul in aceasta vara al unei expozitii pariziene.
Dupa o copilarie petrecuta la Belgrad, aveati 10 ani cand ajungeati in Franta in 1961, cu mama si sora dumneavoastra. Cum ati trait aceasta mare „deplasare”?

Ca pe ceva brutal. Nu stiam mai nimic despre Franta si nu vorbeam limba. Tatal meu, in schimb, traia aici de cinci ani, el fiind la Paris, oficial „in calatorie de afaceri” [in interes de serviciu]… Vorbeam mereu sa mergem la el, dar nu se intmpla niciodata nimic, iar printr-un concurs de imprejurari am obtinut vizele si o luna mai tarziu eram in tren. Intre 5 si 10 ani, n-am avut niciun contact cu tatal meu, doar cateva scrisori, pachete, ceva bani. Nu-mi aminteam decat mirosul de tutun din hainele lui. In fotografii, el era blond, cu ochi albastri. Mama ne ducea la cinema pentru a vedea westernuri si-l iubeam pe Richard Widmark pentru ca mi se parea ca-i semana. Dupa o lunga calatorie, ajungeam la Gara de Est. Era noapte, iar acel om era acolo, pe peron, care ne astepta impreuna cu un prieten. Nu-l recunosteam. Ceea ce ne-a socat pe mine si sora mea a fost reintalnirea parintilor nostri: parca niste straini, era ceva pierdut si ceva definitiv.
De ce plecase tatal?
Pentru a reusi in viata. Ca multi oameni din Est, avea un vis occidental in cap. Era croitor si, pana la plecare, se ocupa personal de garderoba lui Tito. [presedintele Iugoslaviei din 1943 pana in 1980, n.r.]. Se cunoscusera in rezistenta si simpatizasera. Dar tatal meu refuzase mereu si intre in Partidul comunist sau sa profite de larghetea lui Tito fata de tovarasii lui de arme. Mama n-a inteles niciodata de ce el refuza o casa, vrand sa fie liber cu orice pret. Atitudinea lui poate ca a ajuns sa plictiseasca… Astfel ca am plecat fara sa avem nicio ingrijorare.
Tatal era bosniac si musulman, iar mama, ceha si catolica. Erau multe cupluri mixte in acea vreme?
La Belgrad da, si aceastea era frumusetea acestui oras. Bilal este un nume de origine otomana, asa se numea primul muezin al Islamului, un fost sclav negru care, se zice, avea o voce foarte frumoasa… Nu era un nume oarecare. Deja pe timp de pace atunci, in societatea iugoslava era importanta apartanenta la etnia sa, la comunitatea sa, la religia sa. Identitatea nationala nu exista, dar diferentele se exprimau atunci pe un ton glumet, asa cum in Franta un Breton se ia de un Alsacian. Toate astea se terminau cu o imbratisare si la un pahar de slibovita, si asta pentru ca majoritatea musulmanilor din Bosnia beau – si inca mai beau – alcool. Fotbalul, de asemenea, crsitaliza toatea acestea, confruntarile aveau loc in stadioane. Atunci cand Steaua Rosie Belgrad se deplasa la Zagreb, la Split sau la Skoplie, era o miza mai mare decat sportul.
Cum era Franta in care soseati in 1961?
Nu era acel Eldorado pe care ni-l inchipuiam la Belgrad. Ne aflam intr-un apartament mic fara confort de la periferia pariziana, la La Garenne-Colombes. Cu un trai destul de greu economic. Am inteles foarte repede, eu si cu sora mea, ca viitorul nostru se va juca in exterior. Si asta ne dadea o puternica dorinta de integrare. Elevi buni, invatam franceza repede si ne faceam multi prieteni. Tatal ne-a si rupt de diaspora iugoslava pentru ca imersiunea sa fie totala. Aceasta noua limba ma pasiona si ma adanceam ore-n sir in lectura clasicilor si descoperam banda desenata datorita revistelor cu care ma alimenta un amic: Spirou, Tintin, Pilote… Pe scurt, m-am decis sa trag linie peste copilaria mea fericita la Belgrad si sa traiesc din plin o adolescenta foarte frantuzeasca. Astfel, cand a izbucnit conflictul in Iugoslabia, aceasta copilarie refulata m-a coplesit.
Tetralogia Monstrului, cele patru albume pe care le-ati publicat in ultimul deceniu de acolo se inspira nemijlocit…
Mai pastrasem legaturi acolo, rude, ma mai intorsesem de doua sau de trei ori si mai ales n-am uitat niciodata limba. Felul in care media occidentala a tratat aceste razboaie m-a revoltat, propensiunea spre simplificare a facut ca sa apara in acest infern „buni” si „rai”.
(va urma)