…altfel spus!

apropo de „soarta” canonului
Canonul, între zero şi infinit
de Horia Nicola Ursu

Recent, la un colocviu excelent organizat de către ARSFan (Asociaţia Română de Science-Fiction), am fost invitat să moderez o discuţie în jurul noţiunii de canon în literatura science-fiction. Punctele de vedere exprimate de conferenţiari au fost deosebit de interesante şi, deloc de mirare, adesea divergente. Am fi reprodus cu plăcere, fie şi fragmentar, cîteva intervenţii, dar ARSFan-ul şi-a rezervat dreptul de a le publica, ulterior. Fie-mi permis să îmi exprim eu însumi opinia, care rezumă în bună măsură poziţia ideologică a redacţiei acestei reviste.
Desigur, pentru a face o analiză a canonului în literatura SF, ar trebui să definim, în primul şi în primul rînd, canonul. Ce spune dicţionarul? „Canonul este un principiu ce slujeşte drept regulă strictă”. În cazul literaturii, canonul este, în sensul larg, alcătuit din regulile de compoziţie, dar se referă şi la alegerea temei (o scriere poate fi, prin tematică, fie canonică, fie necanonică), precizînd aspectele ce pot sau nu se cuvine să fie abordate. Bineînţeles, canonul nu există ca atare, delimitat strict, într-un Ghid canonic al scriitorului profesionist. El este însă insinuat prin articolele de critică, prin genul de texte acceptate de către editori, printr-o anumită pondere dominantă pe piaţă. Poate fi vorba despre aşa ceva într-o literatură care, prin definiţie, se străduieşte să dinamiteze tocmai canoanele închistatei literaturi generale?
În cele ce urmează, mă voi strădui să demonstrez că da, canonul în literatura SF mai există şi, de asemenea, că nu, canonul nu îşi mai are rostul în literatura post-post-modernă a imaginarului.
Aşadar, canonul… Canonul nu este altceva decît o grilă de principii generale, referitoare la ceea ce se cuvine să conţină o scriere literară şi la cum se cuvin a fi rezolvate problemele respective. Din momentul în care impunem o grilă, e firesc să acumulăm o serie de locuri comune care, vrem, nu vrem, integral ori parţial, se vor regăsi în toate textele ce consimt a se supune canonului.
Să luăm un text relativ recent al unui autor deja clasicizat, spre a exemplifica existenţa sa. M-am oprit la Cîntecele îndepărtatului Pămînt de Arthur C. Clarke (în versiunea sa romanescă, recent tradusă şi în româneşte, iar nu la nuvela cu acelaşi titlu, care datează din perioada de maximă fertilitate artistică a autorului).
Rezumînd, în cîteva cuvinte, o acţiune relativ liniară, putem spune că romanul în cauză este povestea întîlnirii dintre trei lumi: cea a pămîntenilor sosiţi pe planeta Thalassa, după ce au părăsit Pămîntul distrus de o catastrofă naturală (transformarea Soarelui în novă); cea a coloniştilor pămînteni, porniţi de pe planeta natală în momentul în care respectiva catastrofă constituia o perspectivă îndepărtată; în fine, cea a fiinţelor inteligente de pe Thalassa, care abia încep să-şi construiască o civilizaţie.
Avem de-a face, pe parcursul celor peste două sute de pagini, doar cu personaje pozitive: colonişti şi pămînteni. Crabii băştinaşi se ivesc episodic şi constituie mai degrabă un element de recuzită (fiind trataţi, oarecum, în spiritul zicerii „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”). Conflictul mocnit dintre colonişti şi pămînteni se rezolvă şi el cu bine: pămîntenii îşi văd de drum spre destinaţia lor iniţială, iar coloniştii, îmbogăţiţi cu noi cunoştinţe ştiinţifice, vor fi în stare să respingă atacul crabilor, trimiţîndu-i în ocean, acolo unde le este locul.
Locuri comune: xenofobia (a pămîntenilor faţă de colonişti, consideraţi de cei dintîi nişte ţărănoi; a coloniştilor faţă de pămînteni, care ar putea să le distrugă paşnicul mod de trai; a oamenilor faţă de crabi, adică a egoului faţă de alteritate); exaltarea virtuţilor ştiinţei (specifică lui Clarke, în a cărui operă întîlnim arareori o „ştiinţă periculoasă”; chiar şi în seria Odiseilor spaţiale, ordinatorul cel rău se dovedeşte, în cele din urmă, băiat bun); lipsa de importanţă a personajelor feminine (universal întîlnită la autorii ce au debutat ori s-au exprimat plenar în Astounding-ul lui Campbell); pudoarea lingvistică şi faptică (personajele lui Clarke iubesc cast, ori, dacă iubirea lor e „vinovată” potrivit viziunii noastre, nu este ca atare şi în viziunea thalassană; nu înjură şi nu au necesităţi fiziologice); happy end-ul moralizator (care nu mai are nevoie de vreun comentariu). Toate aceste locuri comune alcătuiesc un tipar care se suprapune perfect canonului, grilei de principii stabilită de Campbell în anii ’40.
Vom lua un alt exemplu: romanul „Intre două lumi”, de Norman Spinrad. În aparenţă, similitudinea între subiectele celor două cărţi este frapantă. Planeta lui Spinrad se cheamă Pacifica, e acoperită şi ea de oceane, şi, chiar şi în ceea ce priveşte conflictul central, premiza este asemănătoare: întîlnirea a trei civilizaţii diferite. O scriere canonică, în accepţiunea campbelliană? Nicidecum!
Să vedem care sînt deosebirile majore… Primo: ştiinţa nu este venerată (savanţii transcendentali au cîte ceva de oferit pacificanilor, dar aceştia nu sînt dispuşi, în schimb, să-şi modifice, măcar cu o iotă, modul de viaţă); secundo: personajele feminine sînt cel puţin la fel de importante precum cele masculine (chiar dacă Spinrad a fost acuzat de falocratism la apariţia acestei cărţi); tertio: xenofobia nu este manifestă (democraţi convinşi, pacificanii ridică la rang de lege principiul „Audietur et altera pars”); în fine, limbajul autorului este mai mult decît colocvial, argoul şi aşa-zisele măscări abundă (deşi, în versiunea românească, Mihai-Dan Pavelescu a avut îndemînarea de a le camufla, ştiut fiind că „the four-letter-words”, deşi intrate în limbajul literar occidental şi acceptate, de-acum, fără rezerve de către orice critic cît de cît deschis la minte, „sună ca dracu’”, vorba ştim noi cui, în româneşte).
Originalitatea lui Spinrad îşi spune cuvîntul, dacă îl judecăm potrivit canoanelor campbelliene acceptate de Clarke. Dar, pe de altă parte, Spinrad se supune unui alt canon, unei alte grile: cea a generaţiei Noului Val anglo-american, păstorit, în începuturile sale, de către Michael Moorcock şi a lui revistă New Worlds şi, respectiv, de către Harlan Ellison cu Viziunile primejdioase. Care sînt trăsăturile acestui canon de tip nou? Scriitorii care i se supun sînt mai „spurcaţi la gură”, cum ar fi spus bunica; ei nu se sfiesc să pună în discuţie, ori chiar sub semnul întrebării, societatea în care trăiesc, printr-o extrapolare nu rareori străvezie; refuză tabuurile şi sînt, din principiu, afiliaţi la gruparea „celor care nu”, etc. O respingere categorică a canonului campbellian, precum se poate vedea.
Dar gusturile publicului (şi, implicit, cele ale criticii) se modelează după cum bate vîntul modei. Principiile Noului Val se impun şi, cu timpul, anti-canon-ul devine canon, încetînd a mai fi inovaţie.
Am putea argumenta în acest sens la nesfîrşit, din aproape în aproape, veşnica modelare a canonului ideologic (fiindcă, vrem, nu vrem, despre ideologie este vorba, la ideologie se reduce totul). Scrierile încadrabile în vechiul canon continuă să existe şi după apariţia celui nou, dar ele devin, dacă nu desuete (ele avîndu-şi în continuare publicul propriu – vezi seriile de tip Star Trek şi interminabilele saga planetare, nu lipsite de farmec, practicate de diverşi autori, din diverse generaţii), cel puţin diluate, prin tocire. Argumente, în acest sens? Cîtă frunză, cîtă iarbă! Apocalipsele (atomice, ecologice, etc.) sînt „fumate”, în locul lor au venit „cyberpruncii”. Dar şi sloganul „no future” al acestora a început a se dilua, şi publicul a revenit – culmea! – la o versiune modernizată a canoanelor campbelliene, alimentate cu o doză de sex şi mult sos fantasy. Cyberpunk-ul s-a preschimbat în steampunk, aruncînd un ochi în ograda ucroniei, soră bună a utopiei şi verişoară vitregă a interogaţiilor filozofice. Cît de mult se poate broda pe tema lui „ce-ar fi dacă n-ar fi fost cum a fost…”? Mult, dar nu îndeajuns pentru a putea evita manierismul, tiparul repetitiv.
Vrei să fii original? Uiţi tot ce-ai citit din clasici, şi te apuci să faci exact pe dos; cam aşa definesc cei ce nu o privesc în profunzime literatura post-modernă. Poate că, în anumite cazuri, e adevărat. Dar, în cazurile respective, anticanonul devine el însuşi canon. Singurul criteriu valabil de etichetare a unei scrieri drept originală este – şi trebuie să fie – deplina libertate intelectuală a autorului. Acest criteriu trebuie să-i ofere autorului posibilitatea de a alege ceea ce-i convine dintr-un anumit canon, respingînd sau adaptînd restul potrivit propriilor convingeri.În aceste condiţii, acceptînd această premisă, chiar şi încadrarea textelor în haina mult prea strîmtă a genurilor – precum science-fiction, fantasy, horror, etc. – devine inoperantă. Dacă ţinem neapărat să distingem scrierile aparţinînd acestor genuri de literatura impropriu numită mainstream sau „literatură generală”, termenul de literatură a imaginarului poate sluji întrucîtva scopului nostru. Mult mai generalizant – şi în consecinţă util – este însă pluralul acestei sintagme: literaturile imaginarului. Ce este imaginarul în literatură? Intrăm aici, din nou, pe terenul minat al definiţiilor. Riscăm totuşi, enunţînd, pentru uz demonstrativ, următoarea definiţie: „O scriere aparţine literaturilor imaginarului atunci cînd legile care îi guvernează logica personajelor şi acţiunilor nu sînt – încă, sau în întregime – aceleaşi cu legile logicii prezentului”.
Recunosc, definiţia mea e şchioapă şi, din acest motiv, dacă nu cumva se va găsi vreun maestru al teoriiilor chibritului care să făurească o definiţie-beton, inatacabilă, nu m-aş mira deloc ca, peste doi-trei ani, să fie la modă chiar infirmarea ideii că imaginarul poate să definească, fie şi parţial, noianul de scrieri încadrabile astăzi genurilor SF, fantastic, etc. În fond, definiţiile nu slujesc la nimic. S-au chinuit o grămadă de oameni mai deştepţi decît mine să născocească definiţii satisfăcătoare pentru science-fiction şi n-au reuşit să producă decît perle de tipul „Science-fiction-ul e chestia aia pe care cei care se pricep la science-fiction pot pune degetul, spunînd: asta-i science-fiction” (Frederik Pohl) sau „Science-fiction este tot ceea ce se publică sub eticheta de science-fiction” (Norman Spinrad). Această din urmă definiţie este, se pare, cea adoptată la noi: editura Nemira publică un roman pur mainstream (Copiii din Hamelin al lui Spinrad) şi toţi fanii de prin cenacluri sar să-l cumpere, ca să-l arunce cît colo după ce l-au parcurs, decretînd ritos că „În ziua de azi, nimeni nu mai ştie să scrie science-fiction adevărat”. Şi-atunci, care este „SF-ul adevărat”, pur şi dur, fără teamă şi fără prihană, cel perfect canonic? Chestiile cu şerpi înaripaţi, Tarzani şi Pellucidari ale lui Burroughs? Hard-SF-urile încrîncenate, pline de scheme, grafice şi diagrame, avînd intercalate printre rînduri programe în BASIC sau în FORTRAN, care ne-au „încîntat” copilăria ce-a stat sub semnul antologiilor lui Alexandru Mironov & Co.?
Tendinţa actuală, în marea literatură mondială, este îndreptată înspre ştergerea graniţelor dintre genuri şi specii literare. După experimentele post-moderniste, literatura nu se mai poate scrie aşa cum se scria pe vremea lui Balzac. Dacă îşi doreşte succes de public, autorul sfîrşitului de mileniu trebuie să fie un autor total. El trebuie să jongleze cu romanul, bucata dramatică, poezia, eseul, haiku-ul sau literatura tehnică, pentru ca opera, produsul minţii sale, să fie la nivelul pretenţiilor unui public pentru care multimedia e la fel de banală precum un fier de călcat. În aceste condiţii, science-fiction-ul, o avangardă ce şi-a încheiat menirea, eşuînd în canon şi manierism, cum ar spune Voicu Bugariu, trebuie să lase locul literaturilor imaginarului, ca un prim pas spre o ştergere totală a graniţelor dintre ghetto-ul în care l-a închis Hugo Gernsback, prin dezastruoasa-i definire limitativă: „scientificţiunea este o istorisire romanescă atrăgătoare, în care se amestecă elemente ştiinţifice şi o viziune profetică”. În ziua de astăzi, într-o literatură ce aspiră la calitate şi originalitate, canonul nu mai există, ca atare. El poate fi numit, în cel mai bun caz, modă. De aceea, însăşi bătălia canonică, din punct de vedere tematic sau ideologic, este azi lipsită de obiect. Canonul înseamnă încremenire în proiect, înseamnă pedalare pe o bicicletă fără lanţ. Singura modalitate de a gîdila, azi, sensibilitatea cititorului inteligent (adică a celui ce caută în lectură mai mult decît o simplă relaxare) a devenit tocmai eliminarea canonului.

Încotro? Andrei Pleşu ne spune, într-un articol recent, încotro nu este cazul să ne îndreptăm: „În materie de repere, există două variante curente ale eşecului: anarhismul şi idolatria; torpilarea iresponsabilă a oricărui canon pe de o parte, şi tabuizarea exclusivă a unuia singur, pe de alta. Totul e permis versus nu se admite decît o cale. Revoluţie permanentă versus totalitarism. Criza lumii de azi derivă din incapacitatea ei de a depăşi această alternativă. Ea nu ştie să se schimbe decît prin uitare sau contestaţie, şi nu ştie să păstreze decît prin mumificare”. În rest – şi acum daţi-mi voie să devin patetic -, între zero şi infinit, e loc destul pentru a ne strecura spre nemurire.

Acest articol a apărut iniţial în Ficţiuni nr.2/1998
http://metatexte.wordpress.com/