Mircea Arapu: Pif şi miracolele benzii desenate
Mircea Arapu călătoreşte printr-o realitate pe care şi-o desenează singur, de parcă ar fi visat-o într-o altă viaţă. La patru ani (adică în 1959), îşi hrănea imaginaţia cu desenele din revista Vaillant (care apărea atunci, prevestind faimosul Pif), care ajungea la Bucureşti graţie unui nesperat (şi efemer) « dezgheţ » politic. Ajungea, evident, împreună cu « fratele său mai mare », cotidianul comunist francez L’Humanité. Pif, însă, nu avea nimic de stânga, avea doar benzi desenate, eroi extraordinari, aventuri de neînchipuit.
– Îmi îndrăgeam atât de mult eroii din benzile desenate franceze, (care deveniseră, de fapt, prietenii mei imaginari) încât, la patru ani, am vrut să plec la Paris – spune Mircea Arapu, zâmbind cu îngăduinţa copilului pe care îl regăseşte, mereu, în el. A fost o treabă serioasă. Mi-am făcut bagajul, m-am îmbrăcat în cel mai bun costum de catifea şi m-am dus în staţia autobuzului 33. Ştiam că 33-ul merge în gară. Din gară, evident, aveam să urc în trenul de Paris. Era simplu. Noroc că o mătuşă de-a mea tocmai trecea pe lângă staţie, m-a întrebat ce e cu mine acolo şi m-a readus în sânul familiei.
A fost o întâmplare premonitorie. Sau o chemare care avea să se împlinească exact douăzeci de ani mai târziu. O vreme în care a învăţat să deseneze, şi-a făcut prieteni, dar nu s-a putut angaja la nici o revistă pentru copii, fiindcă nu avea « dosar ». Nu absolvise Artele Plastice şi, colac peste pupăză, mai avea şi un frate plecat în Franţa. Calea de intrare în normalitate nu era alta decât, din nou, Franţa. Dar nu Pif. Pif era un loc sacru, în care nu se putea ajunge prea uşor.
– M-am înscris la o şcoală de desen, dar, după primele probe, profesorul mi-a spus că nu am ce învăţa acolo, ştiu deja tot ce se predă. Am reuşit să mă angajez la o mică întreprindere unde făceam reprografie (un fel de imprimerie). Acolo am tipărit prima revistă de benzi desenate, realizată cu prieteni din România: Anghel Sorin, Sandu Florea, Traian Marinescu.
Revista Peur apărea la Paris în 1980 şi era trimisă de Mircea Arapu la Festivalul benzii desenate de la Angouleme. Succes fulgerător. Autorul a fost chemat, de urgenţă, direct ca invitat de onoare. A ajuns, repede, să redacteze capitolul despre România din Histoire Mondiale de la Bande Dessinée, sub direcţia lui Claude Moliterni, editată de Pierre Horay.
– E adevărat că era plasat între Australia şi Index, dar era o victorie că România apare în acest volum de referinţă al benzii desenate. Pierre Horay m-a ajutat enorm; m-am angajat mai apoi la editura Dargaud, iar următorul pas nu putea fi decât…angajarea la Pif Gadget, în 1982.
Se împlinea un vis, dar asta nu însemna că totul avea să fie uşor. Desena bine, era apreciat
A refuzat, însă, să preia banda cu personajul principal, Pif, fiindcă o realizaseră deja prea mulţi desenatori succesiv. A preferat seria Arthur le Justicier, din care a desenat treizeci de episoade, ca şi serii cu alţi eroi precum Hercule, sau Placid şi Muzo.
Din acest moment, evoluţia lui Mircea Arapu a fost o succesiune de apropieri şi de despărţiri de Pif. A plecat în 1987 din cauza unui conflict de muncă nerezolvat de departamentul resurse umane, dar, după zece ani petrecuţi în publicitate, tehnoredactare şi realizare de benzi desenate publicitare, a revenit la vechea pasiune. Între timp, Pif dispăruse şi el, în 1993, ca să reapară în 2003.
Noul redactor şef al publicaţiei, François Corteggiani, l-a invitat la lansarea noului Pif Gadget, iar după doar câteva luni desenatorul român era înapoi, în redacţia pe care o visase la patru ani. De data aceasta pe poziţia omului cu experienţă şi autoritate, care ştie să facă totul, de la coperta revistei până la redactarea de articole. Nu s-a despărţit nici de evoluţia românească a benzii desenate, pe care a promovat-o în saloanele de la Charleroi, Angoulême şi Bruxelles, a participat la lansarea noii formule a revistei Carusel, alături de Sandu Florea. Totul până în decembrie 2008, când patronatul a decis închiderea revistei. Definitiv? Greu de spus. Tot ce este anunţat ca definitiv devine, până la urmă, relativ. Iar Mircea Arapu nu mai poate pleca din universul uluitor şi nesfârşit al benzii desenate. Face parte dintr-o lume care valorizează această artă.
– Franţa este un teren fertil pentru banda desenată, în ciuda uşorului ei declin din cauza jocurilor pe Internet şi, în general, al tehnicilor noi, gen manga, care constituie deja marca unei alte generaţii. Banda desenată nu este un fenomen de amploare în România, dar rămâne o bucurie a publicului şi o bună « afacere » a librarilor în Franţa, Belgia, Italia şi Spania. Ca să nu vorbim de Statele Unite, care deţin recordul în acest domeniu.
– Civilizaţia Walt Disney ?
– Nu neapărat. Banda desenată a apărut în secolul XIX în SUA, mult înainte de Disney. Dar acolo sunt cu totul alte dimensiuni, succesul unui album de benzi desenate contează, la o difuzare de dimensiuni enorme. Revenind la Franţa, trebuie să spun că BD rămâne o artă apreciată şi o mare industrie editorială.
– Un mod de evadare în ficţiune, prin imaginea desenată ?
Mircea Arapu pare a aproba ideea, dar rămâne o clipă gânditor. Între pasiune, muncă, talent, victorie, înfrângere, luptă, aşteptare, ce poate fi, oare, o viaţă imaginată prin forţa fragilă a unei linii ? Nu ştiu dacă îşi pune această întrebare. Nu ştiu nici care ar fi răspunsul. Şi, de altfel, un simplu interviu nu poate avea graţia unui erou din Pif, care ne arunca în lumea miracolelor dintr-o simplă alunecare de creion.

din Newsletter – Ambasada Romaniei la Paris
http://paris.mae.ro/upload/docs/62093_Newsletter%20nr%2024%20din%2018%20februarie%202009.pdf