Am avut acea placere speciala (incarcata cu multa nostalgie) de a cumpara o revista de benzi desenate de la un punct de difuzare a presei, intr-un supermarket. Am luat doua exemplare ale numarului 2, una destinata lui Sebi, copilul unui prieten, caruia ii facusem cunoscut si primul numar.
Poate ca o sa va fac cunostinta cu el.
Un baietel superactiv, ca mai toti copiii de azi, asta insemnand ca este si superficial in anumite privinte – ceea ce este firesc, vreau sa spun, in aceste vremuri de bombardament informatic mondial si afectiv parental.
Ii plac “monstri”, zice tatal sau. I-a placut, evident, primul numar si abia le asteapta pe celelalte, asa cum le asteapta pe toate celelalte lucruri: alte episoade de desene animate, noi jocuri video, mai multe jucarii, bomboane fara sfarsit, tinerete fara batranete si viata fara de moarte…
El, ca si baietelul de pe Facebook care scria zilele trecute, inainte de a aparea numarul doi, ca revista asta este tot mai buna, nu va reprosa (singurei reviste de benzi desenate cu difuzare nationala si cu o strategie elaborata din vreme si sustinuta de la inceput) stangaciile naratiunii si nu va admira ratacirile inchipuirilor, ci va vrea doar sa rasfoiasca (si e deja ceva!) mereu paginile revistei, care pare sa vina la el prea rar…
Faptul ca HAC este singura publicatie de acest fel pe piata romaneasca poate ajunge si un dezavantaj, daca nu va incerca sa se diversifice. Si sa-i aiba in vedere intr-un mod foarte special pe copii, cum am mai spus-o si o voi mai spune – pe copiii ca Sebi si pe copiii din fiecare cititor si doritor de povesti desenate.
Am citit si ca un copil si ca un adult, asa ca va zic:
Povestea “Primele aventuri” a fost cu monstri, dar ce pacat ca nu i-am vazut prea bine, iar personajele vorbeau ciudat si aveau nume ciudate si… o sa mai vad in episoadele urmatoare si o sa mai vorbesc si cu prietenii mei ce-au inteles ei. Dar ce rau imi pare ca nu au fost desene mai mari, mai ales cu monstrii aia. Si eu as vrea ca fiecare poveste sa se termine cumva dar si sa continue, asa ca “Odata cu gerul”. Spanul este destul de rau, Stefan Harap este prost dar are noroc ca e bun si putin ghinionist dar ii omoara pe monstri doar cu spada lui, fata roscata e frumoasa si este transformatoare si vreau sa o mai vad, deoarece a aparut si a disparut. Desenatorul Andrei este talentat, dar as vrea sa faca desene mai mari. As vrea ca povestile sa fie mai lungi, deoarece prea se petrec repede.
“Povestea lui Lardea” incepe cu dinozauri si mai departe e cu un cal care creste ca la Discovery si dupa aia sunt niste pitici mari ca din Lord of the Rings care cauta meteoriti din fier pur care nu rugineaza (rugineste?), adica inoxidabil, cazuti de pe vremea dinozaurilor. Personajul principal are o mama dar nu are tata, care apare totusi si-i da mamei copilului o eprubeta cu vitamine ca sa manance mult pentru ca era slabanog si radeau colegii lui de scoala din aceasta cauza, si sa se faca rotund. Substanta verde cred ca era radioactiva, ca in comics, si Lardea care e un fel de Hulk care nu e verde desi bea verde si nu se micsoreaza (micsoreste?), nu revine la forma de slabanog, dar mananca foarte mult deoarece bea acel verde de se numeste potiune asa de mult ca el cam trebuie sa fie dat afara de la orasul piticilor mari dar mai mici decat el, dar mamei lui, ca toate mamele, o sa-i fie dor de el.
Pe el il mai striga in final si Flamanzila, ca in basmul lui Ion Creanga, asa cum mi-a spus tata, dupa ce bea multa bere si sta cu fetele. E vorba de Lardea, care seamana cu Miron din “Odata cu gerul”, care e mai simpatic si mai tare, deoarece poveste este despre el. Nu despre tata.
Ultima poveste, “Odata cu gerul” e ce mai scurta si cea mai misto.
Tata mi-a zis ca Mos Gerila era cand era el copil. Ca mine.
Nu stiam ca tata este asa de batran.
Dar tot il iubesc, deoarece imi aduce revista Harap Alb Continua, la fel dar mai putin si pe nenea care-i mai face rost de revista aceasta si pe cei care o fac si o deseneaza cam mic.
Eu cred ca nenea ala este Mos Gerila.
Deoarece eroii nu mor pentru ca ei traiesc in povesti si mai ales in desene. Asa cred eu.
Si asa am scris aici.