Re: Nostalgia revolutionara si alte dude ale Epocii de Cocalaur

Acasă Discuții Diverse SCIENCE FICTION Re: Nostalgia revolutionara si alte dude ale Epocii de Cocalaur

#3361
_Maxim
Participant

Mare colcaiala in vremurile astea de umbre orbitoare!

Lungul drum al scriitorului către succes
Scris de Viorel Pîrligras
publicat in Nr. 44 / Septembrie 2011, in Vivisecţii

Nu, vă jur că nu vreau să-i iau lui Dănuţ Ungureanu pâinea de la gură, dar am asistat recent la o discuţie în care se făcea apologia practicării cenaclurilor de noapte la manifestările SF şi am simţit nevoia să-mi spun opinia. Pentru că, odinioară (pe vremea când nu existau „două diniori”, ca în Bacul de anul ăsta), se practicau lecturi şi discuţii pe marginea lor care se lungeau mult în noapte, până spre dimineaţă. Publicaţiile erau puţine sau nu erau deloc şi nu oricine avea maşină de scris ca să-şi poată multiplica textele. Nemaivorbind că mai mult de cinci exemplare nu se puteau scrie simultan la maşina de scris, cu indigo, de la al şaselea literele deveneau ilizibile. Şi cine stătea să scrie de mai multe ori un text, mai ales când era vorba de un text de mare întindere? Cenaclurile de noapte erau, aşadar, o soluţie de turnir şi schimb de experienţă între creatorii literari din ţară, care se vedeau, din cauza distanţelor, doar cu ocazia manifestărilor SF. Şi asta pentru că manifestările erau patronate de case de cultură care decontau cheltuielile de deplasare. Evident, lecturile erau „pigmentate” de o oarecare cantitate de alcool, variabilă de la manifestare la manifestare, aşa că le dau dreptate nostalgicilor, dacă înţelegeţi ce vreau să zic…

Dar asta a fost. Acum suntem pe drept cuvânt în Mileniul 3. Avem pc pe post de maşină de scris şi internet pentru comunicare la orice distanţă. O simplă postare pe un site specializat asigură vizibilitatea textului pentru oricine vrea să-l lectureze. Ba se poate comenta la el. Ceea ce, să recunoaştem, se şi practică. Atunci care ar fi rostul lecturilor nocturne?

Să trecem însă la lecturile „diurne”.În anii 80, observasem că la şedinţele de cenaclu lectura textelor devenise un ritual. Şeful cenaclului întreba întotdeauna, invariabil: „Are cineva ceva de citit?” şi orice ciornă scoasă din funduri de buzunare părea să salveze o şedinţă. Nimeni nu se întreba de ce trebuie să lectureze în plen. Desigur, pentru a-i uimi pe ceilalţi cu formidabilul text scris aseară în fugă, înainte de a se lua lumina. Doar că majoritatea textelor erau de categoria amatori, iar autorul se supăra groaznic la criticile celorlalţi, chiar dacă şi aceştia erau doar critici amatori. În plus, ţinea să-şi apere textul, pledând deseori un timp mult mai îndelungat decât durata lecturii textului propriu-zis. Alte observaţii vesele: nu oricine poate lectura un text, chiar dacă este creaţie proprie. Timbrul vocii nemuzical, emoţiile, ratează deseori naraţiuni bune. Graba lecturii – aşa-zisa lectură „la foc automat” – te face să nu poţi urmări toate detaliile din text, mai ales dacă textul este dens. La acele şedinţe se bucurau de aprecieri cei care încântau asistenţa cu dialoguri, de preferinţă umoristice, sau cei care făceau din lectură un spectacol – îmi amintesc de un autor care îşi arunca în aer fiecare filă citită! Un alt scritor, de altfel talentat, sesizase la o colegă de cenaclu frisoane la prozele sale naturaliste, aşa încât comitea doar astfel de texte, spre hazul audienţei şi protestele „victimei”. Încă de atunci (m-)am tot întrebat care era rostul lecturii publice. Mi se răspundea des cum că cenaclul ar fi un fel de curs literar. Doar că „profii” cam lipseau. Cu riscul să mi-l fac „prieten pe viaţă” pe Ştefan Ghidoveanu care se laudă pe un site că a făcut şcoală literară la emisiunea sa radio, pot să-i spun că a te erija în redactor citit şi a răspunde textelor ascultătorilor cu „asta da” sau „deocamdată nu”, nu înseamnă a face şcoală. Înseamnă doar a discerne un text bun de unul slab realizat. Nici chiar o analiză în detaliu nu crează un scriitor, ci mai degrabă… un critic. Exemplele pe care le dădea el de autori realizaţi după trecerea prin radio-şcoală nu atestă naşterea unui scriitor mulţumită îndrumării radio-redactorului, căci acel creator s-ar fi realizat oricum dacă avea talent şi credea cu tărie în ce face, ci faptul că scriitorul în devenire bătea atunci la toate porţile, aşteptând confirmări şi încurajări.

M-am întrebat în ce măsură scriitorii de „dincolo” devin autori de succes în urma „cursurilor” de la cenacluri sau lecturi nocturne la manifestări SF. Ei bine, nu devin. Nu devin pentru că nu participă la astfel de ritualuri care par a fi tipic româneşti. Ei doar scriu, trimit la reviste şi edituri de unde primesc inevitabilele răspunsuri „asta da” sau „deocamdată nu”, cei perseverenţi şi talentaţi nu descurajează şi scriu sau îşi propun cu încăpăţânare textele şi altor reviste sau edituri şi în cazurile fericite se văd publicaţi şi intră în hora profesionistă din care primesc un ban de pe urma scrisului. Cred că exemplul autoarei J.K. Rowling este elocvent. Nu-mi amintesc ca cea care are acum o avere mai mare decât a reginei Anglei, obţinută de pe urma scrierilor ei, să-şi fi lecturat textele pe la vreun cenaclu sau vreo manifestare nocturnă. Asimov şi-a început cariera prin publicarea unei povestiri într-un magazin de science fiction, în 1939. Nu cred că dacă textul ar fi fost respins de mai multe reviste, Asimov ar fi descurajat şi s-ar fi apucat de tâmplărie, de exemplu. Vreau să spun prin aceste exemple că un scriitor cu chemare va fi şi va rămâne scriitor indiferent de piedicile vieţii. N-am auzit de scriitori talentaţi eşuaţi. Operele lor rămân şi e doar o problemă de timp ca ele să fie recunoscute de cititori sau de istoria literară. Secretul este să scrii, secretul este să publici, secretul este să-ţi faci cunoscute textele. Şi poate că, spre sfârşitul vieţii, atunci când vei fi devenit scriitor pe de-a-ntregul, recunoscut în „Istoria literaturii române a lui Manolescu”, îţi vei permite să lecturezi, la un bahic „cenaclu” nocturn, o „poveste a poveştilor” doar pentru urechile celor apropiaţi. Deşi, cu tehnica actuală, n-aş băga mâna în foc că acel text nu va cunoaşte apoi o largă răspândire şi apreciere. Creangă a păţit-o!

Lungul drum al scriitorului către succes