CRUMB DE TERRY ZWIGOFF (1994)
Printre mirarile acestui an, un documentar din 1994, premiat la Sundance si care poarta o semnatura destul de rara, Terry Zwigoff, realizator ale carui filme le numeri pe degete, The Bad Santa, Ghost World si…..banuiesc ca restul sunt contorizate pe imdb. Pasionat de banda desenata,(Ghost World e la baza un roman grafic de Daniel Clowes) Zwigoff este si prieten de durata cu Robert Crumb si membru in trupa lui lui,R. Crumb and His Cheap Suit Serenaders, un blues disperat amar si de cafenea sordida, produs in anii 70 in format vinil.
Titlul documentarului este cit se poate de sec: Crumb, fara sa vreau m-am dus cu gindul la unul din sensurile cuvintului in engleza, care pe linga firimitura, mijloc de piine mai caracterizeaza si o persoana dispretuitoare, caruia ii place sa jigneasca, un ticalos, un nenorocit, s.a.m.d.Si Robert Crumb este departe de-a fi piinea lui Dumnezeu, stilul lui explodeaza conventiile, iar acuzatiile de pornografie, misoginisim, rasism l-au insotit de-a lungul carierei. Portretizarea monstruoasa a realitatii i-a adus comparatii cu artisti medievali precum Rabelais, Bruegel sau Durer. El insusi se considera unul dintre ultimii ginditori de sorginte medievala.
Sexualitatea monstruos-animaliera, sadismul de australopitec, hasurile, cinismul vital sunt trademark-urile lui R.Crumb. O opera autobiografica si profund introspectiva, o exorcizare a raului natural.
Documentarul Crumb face un traseu al regasirii dintre Robert si nucleul familial originar. Autodidact, si cu o tarie de caracter incredibila, a fost singurul care a supravietuit dintr-o familie dezastruos atinsa de caderi psihice. Scoala vietii, ambitia de-a reusi chiar si pentru a fi remarcat de fete sunt cele mai bune atuuri mai ales cind vii dintr-o familie nebuna, nebuna, nebuna.
Intilnirile cu Charles si Maxon, cei doi frati, (surorile si mama au refuzat sa vorbeasca) sunt punctul forte al documentarului,mai ales viata claustra si insalubra pe care o duc cei doi.
Charles traieste cu mama, n-a mai iesit din casa de 20 de ani, este dependent de medicamente. O fantoma umana, de o inteligenta maladiva, care vorbeste de propria sa decadere psihica cu o naturalete uimitoare, lipsit de regrete si resemnat ca n-a fost artistul care ar fi trebuit sa fie si pentru ca l-a obligat pe Robert sa deseneze pentru un „art battle” fratesc si cel care a cistigat nu e neaparat cel mai valoros, ci cel care a stiut sa intoarca regulile in favoarea lui si s-a folosit de sistem. Robert povesteste despre participarea la un concurs de bd si cum el a facut ceea ce „trebuia” iar Charles nu a putut niciodata face altceva decit o expunere a fantasmelor lui obsesive.Charles a fost de la inceput prea iconoclast, prea anarhist pentru a avea o sansa. Multe din obsesiile lui au supravietuit prin Robert, dar psihicul lui Charles nu a supravietuit. Inconjurat de carti, cu o preferinta pentru victorieni,intr-o camera obscura, terorizat de mama si anihilat de medicamente, Charles se sinucide la un an dupa documentar.
Maxon, celalalt frate, isi face rugaciunile zilnice pe un pat de cuie, se ocupa cu cersitul, din cind in cind cu pictura de influenta picasso, si arar cu molestarea femeilor asiatice in metrou.Un cavaler al tristei figuri, si el a ratat trenul recunoasterii.
Documentarul nu se pierde in efuziuni sentimentale si omuletul cu ochelarii rotunzi si opaci, pare jenat in permanenta de prezenta unei camere de filmat. detasat de orice agitatie, de orice remuscare, vorbind intotdeauna ca un adevarat Mr. Natural de tensiunile nervoase, de frustrarile sexuale fratricide, de tot ceea ce este tabu si considerat anormal, dar care zace ca un animal de prada in noi. Succesul se datoreza oare unui accident, unei dorinte de supravietuire, cu care ceilalti doi frati la fel de talentati nu au fost dotati. Lipsiti de aptitudinile pe care trebuie sa le ai in jungla de asfalt, Charles si Maxon s-au auto-ingerat, chinuiti de prea multe obsesii si au ales sa se vindece prin medicamente si nu prin arta. Daca Robert a trecut granita de partea artistilor iar fratii sai vor ramine in analele spitalelor de psihiatrie, oare desenul lui a fost si ramine o auto-terapie si ca de asta e nevoie in creatia artistica, de vindecarea traumelor?
Artistii damnati, terminati, ratati precum Charles Crumb, vor fi acel element disturbator care va schimba viata unor oameni aparent sanatosi, si ca vor avea norocul de a sta la baza unui curent insa putini le vor recunoaste cu adevarat meritul.
Documentarul mai benficiaza de prezenta unor critici si artisti din sfera underground,dar centrul documentarului ramine aceasta intilnire-nu neaparat reconciliatoare ci foarte narativa a lui Robert cu familia sa inainte marii calatorii definitve spre Franta unde s-a mutat definitiv.
Am ramas foarte impresionata de imaginea lui Charles Crumb, iar documentarul ii este dedicat, nu atit pentru ca s-a sinucis ci pentru ca, desi nerecunoscut, a fost un artist efemer dar extraordinar, un personaj suprarealisto-kafkian.