Re: Re: UNDEVA LA PALILULA

Acasă Discuții Diverse Ce filme am mai vãzut Re: Re: UNDEVA LA PALILULA

#2909
_Maxim_Maxim
Participant

@Maxim wrote:

Buget indestulator, distributie pe masura, site, teasere, CG, un regizor cu o:
Concepție regizorală
Despre Imoralitate şi melancolie
Palilula nu e nicăieri, adică e pretutindeni.
Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate.
Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase.
Acolo, nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.
Precum în „Îngerul exterminator”, în Palilula se poate intra, dar de ieşit de acolo nu se mai poate. Acolo, îngerul exterminator se numeşte imoralitate şi melancolie.
*
Conceptia, inceptie de deceptie

o poveste:
România, anii ’60. SERAFIM, un tânăr doctor, primește repartiție pe termen scurt la spitalul din Palilula, un orășel pierdut undeva pe harta țării, urmare a decesului precedentului medic pediatru, nea Pantelică.

Palilula, un autentic „Macondo” oltenesc, e un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare; în spital, bolnavii sunt perfect sănătoși, iar una dintre distracțiile lor preferate este să asiste la disecțiile de la morgă. Restul populației e imbecilă și fermecătoare, izolată pentru eternitate în beție, petreceri și orgii.
Schimbările de regimuri politice, morțile, incendiile și inundațiile, nici una dintre aceste modificări majore, zguduitoare, ale lumii exterioare nu îi perturbă pe locuitorii Palilulei. Alternativ agitați și puturoși, fericiți și melancolici, sunt mereu acolo, împreună, în centrul lumii, pe terasa cu oleandri, la spital și la hotelul Boema. Manifestațiile dedicate „luptei pentru pace”, impuse peste tot în România de noul conducător al partidului, au loc la Palilula în același spirit al delăsării și beției specific orașului; primează aceeași bășcălie pur românească care nu poate fi controlată de nici un sistem politic.

Serafim se adaptează treptat lumii din oraș și ajunge, într-un final, fără voia sa, să-i aparțină. Spre final, viața în Palilula începe să își piardă reperele, și personajele se topesc, dispar, mor, își încheie, fiecare în felul său, existența stranie, oarecum fantastică.

Realitatea nici nu mai contează câtă vreme e povestită. Mai mult, realitatea nici nu există decât dacă e povestită… *
Pararealism pompos

Impresia de deja-vu din teasere si pre-judecata impasului hibridizarii mi-au fost confirmate.
Lumea asta a copilariei mele, cu legendele ei (semi)urbane, frusta in adevarul ei, stramba in libertatea ei, magica in cotidianul ei, cu pereti coscoviti, leandri fetis, igrasie fertila si voaluri de muste, oracaiala statica, masinarii zombi si fauna parazitara, o lume citita in registru steampunk si Manga de o mai acceptanta tanara generatie pentru care acea proto-lume delicios de stupida si ridicol de brutala are logica si rostul ei de a fi un avorton hibrid la borcan intr-o lume, a lor, pe care n-au cum s-o citeasca. Inca.

Purcarete a vrut sa spuna, prin ratacite simboluri de felul „soparlelor” din comunism, peste deseuri de anamneza decantate in galeti ruginite laolalta cu viscerele batraciene, teatru peste cinema, claie peste gramada, de un estetism ostentiv, unui public fara tinta… cat de profund e?
Pericol de inec!

Apar multi actori de la Teatrul National din Craiova, dar doar unul, si din cei tineri, apare intr-un rol mai important, doctorul Gogu. Un actor de talia lui Ilie Gheorghe, tatal doctorului Serafim, are un rol secundar, adica de cateva secunde si este un fapt intamplator pentru ca s-a intamplat, ca sa parafrazez o vorba din film, care poate va avea viata mai lunga…. Prim-planul il iau actorii de cinema, precum George Mihaita, pe care fizicul si mutra il servesc foarte bine. In distribuirea actorilor a contat mutra si fizicul. Cu toate astea, tot nu e film.
Spectacolul nu are ritm, miscarile de camera si montajul ii servesc regizorului de teatru, care este adevaratul eroul al acestuia.
Falsul personaj principal, doctorul Serafim, este pentru mine o aparitie neasteptata, asa cum se intampla mereu cu Bula!

Mai departe 🙂 aici:
http://www.filmreporter.ro/20-04-2012-cronica-undeva-la-palilula-un-esec-de-proportii/

A, si modelul ala de Dacie-ambulanta (1310) a aparut la sfarsitul anilor 70!

*conform site-ului oficial http://www.undevalapalilula.ro/l/ro/

Compozitia de-a valma este relevata si in alte cronici, precum:

Cinema of theatrical sensations
Silviu Purcarete’s Somewhere in Palilula (Undeva la Palilula, 2008)

Silviu Purcarete is one of the most accomplished, surprising and original Romanian theater directors of our time. Somewhere in Palilula, his debut feature, was one of the most anticipated events at the Transylvania International Film Festival, the leading national film event. The story of the film takes place in Romania in the 1960s, where a young pediatrician is granted a job in the middle of nowhere. In Romanian, “undeva la Paliula” (“somewhere in Palilula) means a utopian place, an Augéan non-lieu. But the irony is that somewhere in the South of the country, Palilula really exists.

The young doctor comes to Palilula for a short stay, not knowing that he will spend the rest of his life in the small, lively town. And this is not because he has work to do (Palilula’s birth rate is at null). None of the members of the small community – whom the doctor meets in bizarre circumstances – seem to have any occupation at all, let alone practicing their jobs. As the doctor gets involved with the strange community, we gradually discover a lot of unusual characters. If it appears hard to summarize or to anticipate the story, then that is because it actually consists in a succession of scenes without any obvious narrative progression. Palilula is a spectacular world, a pastiche of the real world where the characters act in a half-dream and half-reality frame. The choice of such an existing-not-existing place to situate the story in is no accident. It is a sort of illusion that marks both the time of the story and the way the characters act. But the result of such an indetermination is that the spectator grows rather confused at the end of the 145 minutes the film runs.

Is the film an allegory of Romanian Communism, or just a fabulous story? None of these directions seem to be clear. The feeling that there is a deeper meaning to the film overlaps with the feeling that it is complete nonsense. The theatrical universe of Purcarete is grotesque, and dehumanizing. Sometimes his overabundant use of symbolism seems rather lengthy and monotonous. But if reason defies access to Purcarete’s world, his film nonetheless offers an enchanting spectacle to our eyes. The director has an outstanding talent to value both scenohraphy and actors. He worked on the project with renowned production designers Helmut Sturmer and Dragos Buhagiar, and it shows that for Romanian standards, the production was long and expensive. Maybe it is this very theatrical chemistry that succeeded in maintaining the curiosity of the spectator during the film.

Among the Romanian attempts to create bonds between cinema and theater, it is worth mentioning the initiatives of Lucian Pintilie or Liviu Ciulei, as well as Horatiu Malaele’s Nunta Muta (Silent Wedding, 2008). Silent Wedding was well received by the audience, especially by those eager to watch something else than New Wave movies. But to the critics, it was a huge disappointment. It was an interesting project based on an original idea – a wedding that took place on the day Stalin had died-, but the film failed by being too theatrical, a problem that also characterizes Purcarete’s film.

The screening of Purcarete’s film at TIFF was jam-packed. Though many were looking forward to see Purcarete’s debut, noone really knew what to expect. The director was very silent about the project prior to its premire, and hopes were stirred that something great was to be expected. Judged by the audience’s applause during the premier, however, the surpirse didn’t come. Cheers only came from the fans of his theater. His film carries the mark of his theater personality, and it is a film that captures the sensational. For a film, that is far from being enough.

Alina Popescu
September 01, 2012
http://eefb.org/archive/september-2012/somewhere-in-palilula/