arhitectura, reprezentare, banda desenata
Stefan Ghenciulescu

Stefan Ghenciulescu
Ca metoda de descriere si de explicare codificata a obiectelor arhitecturale, ca reprezentare, desenul de arhitectura a avut dintotdeauna un caracter static. Ne este prezentat un model al unui obiect in jurul caruia se vor desfasura diferite activitati.
In acest fel de desen, oamenii si actiunile lor, atunci cind apar, sint redusi la rolul de “anturaj”, de elemente de scara. Dimpotriva, benzile desenate acorda rareori arhitecturii o prezenta mai importanta decit cea de decor al actiunii in desfasurare. Banda desenata, prin insasi esenta sa, nu poate fi altceva decit “o poveste”. Povestile au constituit subiectele predilecte ale tuturor artelor plastice, inca de la originile acestora, fiind insa de cele mai multe ori reduse la cite un cadru, la cite un moment reprezentativ. In cazul benzii desenate insa cadrul singular nici nu are sens in afara unei succesiuni, a unei ordini temporale generale.
Totusi, pornind de la ilustrarile micilor povestioare moralizatoare din secolul XIX (imaginile din Épinal), banda desenata a ajuns sa dubleze toate genurile literaturii si filmului. Poate ca cel mai interesant si fertil “domeniu de aplicare” il reprezinta asa-numita literatura de anticipatie, unde posibilitatile de reprezentare ale desenului le-au depasit, pina destul de curind, pe cele cinematografice. De altfel, ar fi si greu de gasit filmul SF care sa nu fie inspirat macar in parte, de catre benzi desenate. Seriile “Batman” si “Superman”, precum si decorurile filmului “Al cincilea element”, sint preluate ca atare din viziunile onirice exprimate grafic de catre Moebius sau de catre belgienii Schuiten si Peeters.
De fapt, in aceasta zona, a modelarii unei alte lumi, se poate constata maxima confluenta intre reprezentarile arhitecturale si cele de tip banda desenata. Inca din Renastere, Utopia sociala nu poate fi despartita de materializarea sa spatiala, ele determinindu-se reciproc. Arhitectura devine personaj cu drepturi depline al naratiunii, iar modelul propus de catre arhitecti ar determina in mod absolut un alt fel de a trai al utilizatorilor.
Idolatrizarea masinii, a progresului, a miscarii, caracterizeaza utopiile moderniste devenite deja clasice. Insa recuperarea explicita a ideilor si mijloacelor grafice specifice benzii desenate apare, ca parte a fenomenului pop, in manifestele si proiectele delirante ale miscarii britanice “Archigram”. Revigorarea utopiei obosite si aflate in criza, presupunea din partea avangardei anilor ’60, dupa formularea lui Charles Jencks, “imprumutul (furtul) constient de imagini din orice sursa posibila si transformarea lor in forme urbane”. Desigur, orasele – computer, orasele mobile, gonflabile, submarine, sau dezvoltate ca fortarete tehnologice de aparare impotriva robotilor din spatiu, pot sa nu fie luate in serios. De altfel, deriziunea constient asumata reprezinta un aspect intotdeauna prezent al propunerilor. Orasul conceput ca un sistem reglabil de retele si de componente intercalate, insurubate etc., o masinarie vesela si inteligenta, creatie a unor supertehnologii, a parut multora drept un viitor posibil, inuman, si ca atare, inspaimintator.
Totusi, conceptul de cladire compusa dintr-o structura eroica si componente specializate, precum si imaginea dinamica si spectaculoasa astfel obtinuta si-au dovedit, intr-o oarecare masura, validitatea. In desenele de reprezentare ale arhitectilor apartinind curentului High – Tech, atit de influentat de “Archigram”, oamenii care altadata nu apareau decit ca “oameni-anturaj” precum si echipamentele altadata insignifiante sau chiar ocultate, intr-un cuvint, dinamica de functionare, viata exploziva si evolutiva a cladirii, reprezinta elementele fundamentale ale imaginii. “Piesele” de baza ale proiectului, cele ce-i determina caracterul, nu mai sint nici planurile, nici fatadele, ci sectiunile, carea oscileaza undeva intre imaginea unor diagrame ale unor procese si relatii, si relatari grafice ale “povestii cladirii”. Si este vorba, in acest caz, de conceperea si descrierea unor obiecte realizabile si realizate (vezi Centrul Pompidou din Paris).
Lasind deoparte reactia viscerala de respingere suscitata multora de acest tip de cladiri, criza generala a utopiei moderniste, repercursiunile distrugerilor planificate si ale constructiilor postbelice asupra oraselor au suscitat, pe linga campaniile generale antimoderniste, si o serie de distopii antipozitiviste si conservatoare, inclusiv in domeniul benzilor desenate. Seria “oraselor obscure”, apartinind autorilor François Schuiten si Benoit Peeters, pomeniti mai sus, este reprezentativa in acest sens. Extrapolind atmosfera si tehnologia sfarsitului de secol XIX, intr-o maniera direct inspirata din opera lui Jules Vernes, precum si din arhitectura Art Nouveau si eclectica, albumele lor, a caror actiune se petrece intr-o lume a unor orase fantastice, exercita o fascinatie aproape irezistibila prin amestecul intre nostalgia frumoaselor timpuri de odinioara si scara magnifica, voit nelinistitoare a unui viitor care ar fi putut exista. Critica absolutista, si de fapt refuzul modernitatii “care a iesit prost”, sugerate, sau cit de poate evidente, in majoritatea albumelor, ar trebui insa privite cu un minimum de circumspectie. Astfel, orasul Brûsel (aluzie cit se poate de transparenta la Bruxelles, capitala greu incercata de modernizarile postbelice), in care zgirie-nori uriasi au inlocuit complet vechiul tesut, se vede asaltat de jungla neiertatoare care sfirseste prin a-l inghiti. Intoarcerea la natura si distrugerea civilizatiei moderne – o totala opozitie fata de masinariile globale ale Archigram-ului!
In ultimii ani, atitudinea autorilor pare sa fi cunoscut o anumita temperare: François Schuiten a amenajat statia de metrou “Arts et Metiers” din Paris, din imediata apropiere a Centrului cu acelasi nume, imortalizat de catre Eco in “Pendulul lui Foucault”. Spatiul imita interiorul submarinului Nautilius, cu hublouri deschise catre vitrine cu informatii din cultura stiintifica si tehnica de baza. Este cu siguranta una dintre cele mai vesele si incitante statii de metrou din Europa. Poate ca, intr-adevar, principalele elemente comune ale arhitecturii si benzilor desenate le reprezinta visul, poezia si spectacolul. “Learning from comics”, parafraza celebrei formule a lui Venturi, isi are limitele sale: riscul vulgaritatii, exhibitionismului futurist si al populismului consumerist nefiind neglijabile. Tehnologia ca suport al spectacolului si accesului la cultura, in cazul Centrului Pompidou, precum si secolul XIX ca simbol al unei epoci de optimism si urbanitate, transpuse “in chip poetic” ar fi in masura sa contribuie la reconcilierea noastra cu arhitectura, si cu Metropola, in general.

Intre paragrafe sunt si ilustratii!
INTERESANT!
http://virtualia.ong.ro/02/stefan_02_a.html