Re: Viorel Pîrligras in STRIP PRESSING II

Acasă Discuții Diverse Interviuri luate si date Re: Viorel Pîrligras in STRIP PRESSING II

#4922
_Maxim
Participant


9. Chiar asa, grozavii pe care le am trait cu totii. In anii ce au urmat, prin anii ’90 mai ales a fost o expansiune BD de tot feluri de reviste, saloane, expozitii. Ai avut speranta ca acele schimbari, nu doar artistice, vor aduce zile mai bune pentru BD in Romania, si chiar pentru tine insuti?
Evident, cred că toată suflarea bedeistă din România a sperat că lucrurile din BD vor intra pe un făgaş normal, firesc, aşa cum decurg în toată lumea civilizată. Am avut chiar şi posibilitatea să plec din ţară, dar am fost foarte optimist în ceea ce priveşte viitorul, aşa că am rămas. Din păcate, am rămas să mă bat cu morile de vânt.
În prima lună a anului 1990, la o lună de la Revoluţia română care îl dăduse jos pe Ceauşescu, împreună cu Dodo Niţă şi un alt amic, scriitor de SF, am pus bazele unei edituri care avea ca scop să publice SF şi BD. Am intitulat-o chiar… SFVA, urmărind continuarea firească a cenaclului cu acelaşi nume, devenit între timp „Societatea Fanilor Victor Anestin”, pentru a păstra iniţialele. În revistuţele SF pe care am reuşit să le edităm într-o plină junglă editorială şi socială, în care economia se comporta sălbatic, am strecurat şi câteva benzi desenate de-ale mele şi de-ale lui Valentin Iordache (Marian Mirescu se afla în altă barcă editorială şi nu am colaborat prea strâns). Cristian Ciomu, al patrulea desenator craiovean, deşi a poposit târziu în barca noastră, activa încă de atunci cu benzi desenate la o revistă de copii numită după personajul său – „Prichindel”.
Revenind la editură, ceea ce am reuşit, abia în 1991, a fost să publicăm „Istoria Benzii Desenate din România”, de Dodo Niţă, un volum care, deşi avea multe carenţe informative, avea meritul de a fi prima astfel de lucrare apărută vreodată în România. Editura mi-a tipărit şi volumul „Escală pe Tobra” – o bandă desenată completă pe care o realizasem în anii 70, un volum care, dacă nu s-a bucurat de succes financiar, măcar a primit un premiu pentru BD la Romcon 91 de la Buzău – conSFătuirea cluburilor SF din România. La sfârşitul anului, editura se destrăma din multiple cauze, totuşi, în viaţa noastră BD apăruse ex-directorul Salonului BD de la Angouleme şi apoi Grenoble – Pierre Pascal. Un tip extraordinar care venea des în România, în concedii la mare, şi care s-a mirat să ne cunoască, s-a mirat că există BD în România. El a fost cel care ne-a încurajat, şi, pentru că apăruseră multe încercări de reviste BD – chiar şi eu colaborasem cu unele, publicând stripuri sau poveşti BDSF -, Dodo Niţă s-a zbătut şi a reuşit să ia legătura cu principalii desenatori BD din ţară şi să organizeze primul Salon BD, la Bucureşti. Eu am făcut afişul, iar o revistă de copii din Bucureşti ni l-a tipărit. Salonul nu s-a bucurat de mare succes, presa aproape că l-a ignorat, dar meritul lui a fost că a stabilit legături între noi, autorii BD.
Din 1992, am început o colaborare cu un săptămânal de muzică pop şi rock, unde am publicat, timp de 8-9 ani, câte un strip tematic dintr-o serie ce s-a numit „Polifonia”. Seria a murit o dată cu moartea revistei. În afară de stripurile rock, am publicat acolo şi o poveste realistă, „Cântecul tăcerii” – istoria unei trupe rock care se sfârşeşte prost. O întreagă generaţie rock de atunci îşi mai aminteşte şi azi de mine. Încă sunt oprit pe stradă de câte un fan al epocii de atunci – cred că asta e marea mea performanţă în materie de celebritate. În 1994, am demarat cu o altă serie de stripuri zilnice, creată pe reţeta Snoopy, ce prezenta aventurile domestice ale unui căţeluş numit „Oscar”. Seria a pornit la cererea unui cotidian din Timişoara. Tot acolo făceam şi o bandă desenată de o planşă în fiecare supliment de week-end. Alesesem ca subiect reluarea în registru modern a peripeţiilor unui personaj clasic în România din perioada celor două războaie mondiale – Haplea, un ţăran venit la oraş cu apucăturile rurale. Colaborarea a durat doar două luni, pentru că patronii ziarului nu mi-au plătit nimic, deşi promiseseră o sumă frumoasă, dar aventurile lui Oscar au continuat la scurtă vreme la cererea unui alt cotidian, de data aceasta din cealaltă parte a ţării, la Iaşi. Colaborarea a durat peste 13 ani, şi s-a soldat cu desenarea a circa 4000 de stripuri, devenind cea mai longevivă şi cuprinzătoare serie din România.
În palalel, am publicat şi benzi desenate SF în diverse reviste care plăteau mai mult sau mai puţin. În 1994 mi-am autoeditat o culegere de povestiri BD „Lumi paralele”, ce reunea principalele benzi făcute de mine, în alb-negru şi în condiţii tipografice precare. Deşi conţinea povestiri ce se bucuraseră de succes altădată, precum şi inedite, difuzarea, ca şi receptarea, a lăsat mult de dorit. Am participat, în calitate de membru al delegaţiei române, şi la Salonul BD de la Charleroi, Belgia, în 1994, unde am prezentat interes nu pentru creaţiile noastre, ci doar pentru că veneam dintr-o ţară pe care toată lumea o ştia ca fostă a lui Ceauşescu. În 1996, la Salonul internaţional BD român din Craiova, am fost invitat special, dar, deşi pregătisem un scenariu ambiţios pentru prezentarea mea, organizatorul – Serviciul cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti a mizat pe seriile franceze, respectiv Corto Maltese, care a dominat vizual expoziţia.
În 1993-94, am inventat un gen numit „BeDefic” pe care l-am promovat în diverse fanzine pe care le editam singur – „Altceva” sau „Orion”. El se prezenta prin povestiri ce melanjau naraţiunea literară cu elemente sau chiar pagini întregi BD. Genul a fost primit cu entuziasm mai ales de comunitatea SF, dar, pentru că era dificil de imaginat o poveste care să cuprindă porţiuni literare pure şi să beneficieze şi de viziuni BD pure, au existat puţin încercări de acest fel, în general cooperări între un scriitor şi un desenator. Aşa că am rămas singurul autor al câtorva bedeficuri: „Yess, Ness!” – un alien înceracă să cucerească o lume care trăieşte într-o mizerie materială, dar puternic spiritualizată prin comunitatea consumului de cafea solubilă; „Revoluţia” – o luptă între cuvânt şi imagine hotărăşte soarta unei lumi; „Despre o figură cu trăsături întunecate” – efectele separării binelui de rău prin fiinţe clonate generează dilema suprimării unui nou Mesia.
Am beneficiat şi de câteva publicări în fanzine străine – belgiene, finlandeze sau italiene, dar, cum bine ştie toată lumea, această „performanţă” nu-ţi aduce nici bani, nici glorie.
Cam acestea au fost performanţele mele din anii 1990-2000. Am avut şi multe proiecte eşuate, dar şi multe satisfacţii, însă, visul meu de a trăi doar din desene nu s-a împlinit. Permanent, activitatea de autor BD se petrecea în timpul liber, după un serviciu mai mult sau mai puţin extenuant. Am avut însă şi perioade în care am trăit doar de pe urma BD, prin forţa împrejurărilor. Între anii 1995-1998, şomer fiind, câştigam doar de pe urma colaborărilor BD ocazionale, precum şi din ce luam de pe urma căţelului Oscar. Cu alte cuvinte, am trăit pe seama câinelui meu.
N-am disperat – nici nu aveam de ales – ci am continuat să produc benzi desenate, în ciuda faptului că piaţa asista în continuare la apariţii doar meteorice de reviste specializate. Cât despre aşa-zisele albume, mai aveam mult de aşteptat. Încercările unor edituri de a scoate ediţii româneşti ale unor serii străine – „Lucky Luke”, „Anythia”, „Dylan Dog”, „Superman”, „Spiderman”, ca şi nu ştiu câte încercări de a edita Pif sau Rahan în româneşte, s-au lovit de eşecuri financiare răsunătoare. Era evident că banda desenată, românească şi nu numai, avea doar succese minore, de nişă, şi că doar saloanele BD anuale mai ţineau în viaţă muribunda pasiune. Cu alte cuvinte, aceste saloane, finanţate şi organizate de Serviciul cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti, mizau mai mult pe prezentarea unor autori francezi şi nu vizau vreun „boom” al genului în România.
Anul 2000 venea cu noi experienţe BD, dar şi cu noi deziluzii…

10. Cum deja spuneai, catelusul Oscar pe langa toate BD pe care le ai creat a ramas cel mai longeviv, chiar si in istoria BD din Romania. Este el eroul tau BD preferat pe care le-ai creat si care este parerea ta despre succesul lui?
Oscar are o poveste mai mult decât interesantă. Prin 1993, o colegă de serviciu numită Nana, de la firma la care lucram atunci, şi-a luat un căţeluş, un pui de cocker spaniel simpatic foc, numit Oscar. Când venea cu el la serviciu era adoratul tuturor. Într-o bună zi însă, la plimbarea cotidiană, l-a călcat o maşină. Nana l-a plâns vreo trei zile, iar noi nu mai ştiam cum s-o împăcăm. Aşa că i-am promis într-o doară că Oscar va fi totuşi nemuritor. M-am gândit mult mai târziu la ce promisiune ciudată făcusem, pentru că atunci n-aveam în cap decât să-i fac un desen cu căţeluşul. L-am schiţat şi, după câteva variante, m-am oprit la un model. Mamei nu-i prea plăcea, i se părea că ochii mult prea mari şi negri aduc a craniu de mort, dar am persistat să-l desenez în diverse poziţii şi am făcut şi câteva stripuri cu el. Oferta de a face o serie cotidiană într-un ziar a apărut nu mult după aceea, aşa că eram pregătit. Evident, am păstrat şi personajul stăpânei lui Oscar – Nana. Între timp, în jurul lui au apărut mai mulţi câini cu care dialoga despre acţiunile deseori ilogice (pentru ei) ale oamenilor. Astfel, Patrocle este un câine vagabond, care stă tot timpul cu un chiştoc de ţigară în bot; Rita este o căţeluşă foarte cochetă şi bine educată, dar care are tot timpul impresia că Oscar face aluzii obscene, drept pentru care îl loveşte, el fiind nevinovat; Azor este un câine mare şi somnoros, Benone un câine filosof, Bismark un câine aristocrat, Bunicul un câine beţiv. Duşmanii căţeilor sunt Caty, pisica şi Fane, răţoiul. Prin miile de stripuri au trecut cămile, maimuţe, urşi, cai, tauri, găini, păsărele şi chiar un furnicar care vorbea cu accent străin.
Succesul seriei? Păi e dovedit faptul că seriile cu câini au succes. Snoopy, Boule et Bill, Pif, Gai-Luron, Milou al lui Tintin, Cubitus sunt exemple destul de elocvente, după părerea mea. În plus, editorul îmi ceruse să nu abordez teme politice şi, deşi mă gândisem de câteva ori să fac câteva aluzii subtile în serie, am ţinut la imparţialitatea ei. Cred că publicul e sătul de politică. Mai ales că toate caricaturile de presă erau şi sunt politice.
Seria, aşa cum ţi-am spus, s-a oprit în 2007, odată ce ziarul în care apărea a început să aibă probleme. Dar, când credeam că s-a isprăvit, s-a dovedit că Oscar nu mă lasă el pe mine. La doar un an, doi prieteni buni mi-au propus să exploatăm seria şi personajul, creind o revistă locală pentru copiii de grădiniţă. Aşa a apărut „Oscar şi prietenii lui”, cu apariţie lunară, o revistă plină de poveşti cu căţeii, de jocuri cu căţeii şi, bineînţeles, cu stripuri din arhivă. Doar că, fiind pentru copii, a trebuit să elimin gagurile cu aluzii sexuale, să-i „scot” ţigara din gură lui Patrocle, să-l elimin practic pe Bunic, care era tot timpul beat. Trei ani, timp de 27 de numere cu concursuri de desene Oscar, cu Carnaval Oscar, cu lecţii de desene prin grădiniţe, revista şi căţelul au creat o adevărată generaţie Oscar.
Dacă este preferatul meu? Evident. Aşa cum le spun şi copiilor care mă întreabă de el, e un câine ideal pentru că nu ocupă loc în casă, nu latră, nu trebuie spălat, nu cere de mâncare şi nu se cere afară la ore imposibile. Atâta doar că a adus după el o haită întreagă de alţi căţei şi, cu timpul, s-au adunat cam multe teancuri de hârtii desenate la mine în cameră. Ceea ce, credeţi-mă, chiar este o problemă.

11. Interesanta poveste, intr-adevar! Pe langa desenarea lui Oscar ai avut timp sa creezi si alte BD in ultimii ani? Au fost ceva comenzi de la editori?
Am avut, da. Am reluat, pentru acelaşi ziar care a publicat Oscar, proiectul Haplea, pe care l-am condus timp de aproape 70 de planşe. M-am gândit să public o culegere cu aceste planşe, dar nu am găsit încă editor interesat. Nici nu au apărut alte oferte. Singura realizare notabilă din ultimii 10 ani a fost câştigarea concursului Micul Prinţ, organizat de o editură pentru copii care mi-a acordat Marele Premiu în 2002 pentru volumul propus – „Caragiale” în BD, pe care l-a editat în acelaşi an.

12. Dupa parerea ta, are BD perspectiva in Romania, si care ar fi propunerile tale despre imbanutatirea scenei BD?
E greu de spus dacă BD mai are vreo perspectivă în România, după ruptura de piaţă de acum 36 de ani. A rămas un gol care n-a putut fi niciodată umplut, în ciuda încercărilor răzleţe ale unor pasionaţi sau ale unor editori fără discernământ. Este necesar un program naţional care să reunescă atât editori diverşi, cât şi organisme guvernamentale care să susţină dezvoltarea artei BD. Este necesar ca BD să existe la toate nivelurile. Ce folos, de exemplu, că revista Mickey Mouse, devenită de câţiva ani Donald Duck, a rezistat de vreo 20 de ani, dacă publicul preşcolar educat de ea în spiritul benzilor desenate nu poate fi preluat de o altă revistă specifică nivelului şcolar? Şi că ştafeta – eventualul public şcolar – nu poate fi predată unei alte reviste sau publicaţii care să reflecte un nivel adult? Ok, economia precară a României şi criza nu permit plata autorilor autohtoni, dar, ca şi în cazul literaturii, este mai ieftin să publici benzi străine. Încercările de editare BD nu sunt conjugate, ele sunt făcute după ureche, la întâmplare sau pe gusturile editorului care nu este informat în domeniu şi crede că a dat lovitura pe un segment de piaţă care i se pare gol. De aceea, este atât de dezamăgit după experienţă încât nici nu vrea să mai audă de BD. Doar saloanele BD nu sunt suficiente, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt gândite să creeze o piaţă reală (editori, cititori), ci să dea o impresie aparentă că fenomenul BD există în România. Sunt trâmbiţate liste de apariţii; în realitate BD nu există în librării sau la chioşcuri, iar apariţiile au caracteristici de fanzine sau sunt tiraje limitate, de nişă.
Este necesar ca ziarele să publice stripuri cât de multe, asemenea paginilor pline ale cotodienelor de week-end americane, este necesar să existe mai multe reviste BD pentru copii, este necesar să existe mai multe reviste BD şi pentru adolescenţi, şi pentru adulţi. Albumele îşi vor găsi locul abia după ce acest lanţ firesc de cititori a fost făcut şi va funcţiona. Deci ar fi mult de făcut, principalul este însă să apară editori conştienţi la ce se înhamă, care să nu urmărească un profit imediat.

13. Cred ca urmaresti scena BD europeana, in primul rand cea mai productiva, cea franco-belga. Urmaresti cumva si scena de BD din zona balcanica?
Din nefericire, am avut foarte puţine informaţii din această zonă. Ştiam câte ceva doar despre Bilal şi Zoran Janjetov care se afirmaseră pe piaţa franco-belgiană. Am început să aflu despre acest nou „continent” BD, vecin cu România, abia după ce colegii mei Marian Mirescu şi Adrian Barbu au început să aducă informaţii consistente de la faţa locului. Apoi, mărturisesc cinstit că şi informaţiile oferite de tine cu amabilitate mi-au dat nişte repere fabuloase. Am aflat astfel despre importanta activitate a lui Marko Stojanovic, Milorad Vicanovic-Maza sau Srdjan Nikolic Peka, ca să citez doar câteva exemple. Este deja uluitor pentru noi ce se întâmplă în domeniul BD la vecinii noştri.

14. In fine, cu multumiri pentru acest interviu, sper sa te vedem la vreun eveniment BD din Serbia, poate Salonul balcanic de la Leskovac, sau Salonul international de la Belgrad?
Este foarte posibil. Mai ales că am înţeles că dezvoltarea BD în România ţine şi de extinderea legăturilor cu exteriorul şi, mai ales, cu vecinătatea imediată. E ceea ce se numeşte „ieşirea din ghetou”. Aşa că nu este exclus să ne vedem în vreunul din saloanele menţionate de tine.