Re: Viorel Pîrligras

Acasă Discuții Diverse Interviuri luate si date Re: Viorel Pîrligras

#4921
_Maxim_Maxim
Participant

Din nou, in revista STRIP PRESSING, apare un interviu cu un autor roman de benzi desenate, un bedeast, pe scurt, ca sa va mai sacai cu acest termen, care crede ca i se potriveste lui… Viorel Pîrligras.
Multumim editorului Marko Stoianovici pentru interesul continuu acordat artistilor romani si lui Dragan Predici pentru talmacirea din limba romana in limba sarba.

VIOREL PIRLIGRAS

I n t e r v i u

1. Cand a fost prima ta intalnire cu BD?
La asta răspunsul este simplu: prin 63-64, să fi avut vreo 4-5 ani, în călătorie cu familia la bunicii din Moldova, în colţul celălalt al ţării, ca să nu mă plictisesc, mama mi-a cumpărat o revistă pentru copii de la un chioşc. Era celebra revistă franceză „Vaillant”, iar dragostea a fost instantanee. De atunci am început să gândesc în bandă desenată.

2. Cred ca atunci ai inceput si cu desenarea, sau a fost mai tarziu?
Nu, începusem deja în jurul vârstei de vreo trei ani. Am umplut muuulte caiete cu desene independente, unde fiecare desen spune o poveste întreagă. Părinţii erau fascinaţi de complexitatea poveştii. Când am descoperit revista de benzi desenate şi faptul că se poate spune o poveste şi din mai multe secvenţe desenate a fost pentru mine o revelaţie. Timp de câţiva ani, am făcut câteva sute de pagini de benzi desenate cu Pif, de departe favoritul meu.

3.Catelusul Pif intr-adevar a ramas ca un BD cult la Romania. Ai avut sprijin si incurajare de la parintii tai cu desenarea si BD pe timpul copilariei si adolescentei?
Slavă Domnului, nu mi-au pus beţe în roate, m-au lăsat să desenez liniştit. Practic, nu am avut interdicţii. Au înţeles pasiunea mea pentru benzi desenate care mă făcea, de exemplu, elev fiind, să mă scol dimineaţa la ora 6 ca să desenez la banda care mă fascina, deoarece la ora 7,30 trebuia să plec la şcoală. Aşa că au fost de acord şi cu mutarea mea, în clasa a V-a, la Liceul de Artă. Se bucurau de toate reuşitele mele, iar mama mai păstrează şi acum, cu sfinţenie, caietele mele vechi pline cu aventurile lui Pif. În plus, cred că erau mulţumiţi că aveam o astfel de pasiune, că nu aruncam banii pe ţigări şi că îi dădeam pe publicaţii BD, că frecventam Lectoratul francez al Universităţii Craiova, de unde împrumutam Tintin-uri şi Spirou-uri decât să frecventez barurile. Dar cred că cea mai mare mulţumire o aveau pentru faptul că pasiunea mea nu numai că nu-mi afecta procesul de instruire la şcoală, ci îl şi stimula – eram premiant şi şef de clasă.

4. Debutul tau ca un autor de BD a fost deja in 1970, cand aveai doar 11 ani, la un concurs de BD national. Ce a insemnat pentru tine participarea la acel concurs si primirea diplomei de merit?
N-a fost propriu-zis un debut pentru că BD-ul meu n-a fost publicat. Eu cred acum că toţi participanţii au primit atunci câte o diplomă, dar pentru mine, ca şi pentru ei, a fost o încurajare extraordinară. Am şi acum 2 exemplare din revista cu lista premianţilor pentru că era incredibil pentru mine să-mi văd numele într-un singur exemplar: am vrut să mă conving că îl găseam şi în restul tirajului.

5. Dar nu a trecut mult timp pana cand a aparut si BD de al tau intr-o revista. Cred ca a fost cu doi sau trei ani mai tarziu cand ai castigat premiul I la concursul “Minitehnicus are o idee!”. Cum te-ai simtit in acele momente si cum te-a afectat acel succes?
Evident că am avut o mare satisfacţie. Cu atât mai mult cu cât mi-au publicat una din planşele pe care le trimisesem, cu mult înainte de anunţarea rezultatelor concursului. De fapt, evoluasem mult. Învăţasem să folosesc mult mai bine tehnica colorării cu tuşuri colorate. Pentru cine nu ştie, această tehnică foloseşte culori puternice care se usucă foarte repede, aşadar, ca să obţii efecte de degradeuri trebuie să ai o mână sigură. În plus, griurile colorate se obţin prin starturi succesive de culoare. Destul de dificil faţă de tehnicile obişnuite de culori de apă, dar mult mai aproape de culorile vii pe care le vedeam în Pif, de exemplu. Publicarea planşei a fost şi primul contact al meu cu tiparul, în care am văzut că cca 20-25% din calitatea culorii se pierde.
Ca să rezum: cred că am fost mult mai încântat de tipărirea planşei decât de premiul luat, care a venit doar ca o confirmare a calităţii muncii mele.

6. Concursurile acele de la inceput aniilor ’70 au fost cu mare succes pentru BD in Romania. Au aparut multi autori, printre care ai fost si tu. De ce BD nu a mers mai departe de atunci in dezvoltarea sa?
Într-adevăr, mulţi din cei 230 de premiaţi la concursul Pif au continuat să creeze benzi desenate, apăruse şi o editură specializată – „Stadion” – care publica, sub peniţa desenatorilor profesionişti, adaptări BD după operele literare clasice – de la „Tarzan” la Jules Verne, totul mergea pe un curs ascendent, entuziast şi normal. Din nefericire, politica partidului comunist aservită lui Ceauşescu, sub pretextul economiei de hârtie, a impus o epurare culturală în rândul întregii prese. Au dispărut astfel brusc, în 1974, trei sferturi din periodicele româneşti, iar editurile şi-au văzut planurile editoriale diminuate dramatic. Puţinele tipărituri rămase erau astfel mai uşor de controlat de cenzura comunistă. Pentru BD, efectele au fost 2 şi dezastruoase amândouă. Pe de o parte, desenatorii s-au trezit că nu mai au unde publica şi că munca lor devenea inutilă, drept pentru care mulţi au ales alte meserii, uitând BD-ul. Cazul cel mai dramatic este al unui desenator bucureştean – Nicu Russu – care trăia, împreună cu familia sa, exclusiv din BD, şi care s-a sinucis. Pe de altă parte, acest gol de publicare a BD-ului, extins pe aproximativ 15 ani, a dezobişnuit publicul cu acest gen, iar efectele se resimt şi acum. BD-ul a devenit încă de atunci un gen de nişă, practicat doar de pasionaţi, care găseau cu greu locuri de publicat. Aşa încât se întâmplă că încă am în sertarele mele multe benzi desenate inedite, create pe vremea aceea.

7. Chiar asa, cred ca acea perioada a fost un fel de “gaura neagra” pentru BD in Romania. De la asa frumos inceput al tau, fiind un autor tanar si cu o perspectiva buna, cum ai continuat tu personal cu dezvoltarea ta in BD si cum te-ai descurcat in acea perioada?
Da, e bine spus „o gaură neagră pentru BD”. Aş spune că a fost o gaură neagră şi pentru România. Ei bine, această secetă din BD a însemnat totuşi pentru mine o înverşunare în ceea ce priveşte genul. 1074-1978 a fost o perioadă de acumulări, dar şi de realizări.
Prin 1975 descopeream la Lectoratul francez al Universităţii Craiova, nişte reviste de BD noi. Se numeau „Tintin”, „Spirou”, „Mickey Mouse Magazine”. Efectul a fost năucitor asupra mea. Vedeam pentru prima dată alte benzi desenate decât cele din categoria Pif, care influenţaseră o generaţie întreagă de bedeişti. Ţin minte că planşele din seria „Buddy Longway” ale lui Derib m-au lăsat cu gura căscată. Pentru prima dată vedeam „risipă” de artă grafică – pagini întregi fără text în care personajul se plimba cu calul prin nişte decoruri somptuoase şi ameţitoare de munte. Era incredibil. Şcoala Pif ne învăţase să nu existe casetă fără text. Nu văzusem în Pif niciodată o casetă cât o planşă (ba da, într-un Rahan, dar nu se pune tocmai pentru că era excepţia), nu văzusem în Pif vreodată jocul expresiilor şi emoţiilor mute aşa cum apăreau ele, de exemplu, în „Comanche”, de Hermann şi Greg. În plus, eu îl ştiam pe Greg doar ca autor al seriei comice „Les As” din Pif, eram siderat să-i întâlnesc semnătura ca scenarist al atâtor serii realiste de mare anvergură. L-am suspectat multă vreme că n-ar fi acelaşi personaj. În schimb, exista alt „Greg” în Tintin, care desena aproape identic ca stil grafic şi gaguri, doar că se numea Dupa, iar seria „Cubitus”. Târziu aveam să aflu că Greg avea un studio propriu cu desenatori formaţi în stilul său. Erau multe serii fermecătoare acolo: „Tounga”, concurentul lui Rahan, feerica „Olivier Rameau”, „Blueberry”…
Spirou era o altă uimire pentru mine. Serii serioase făcute cu personaje comice. O adevărată şcoală care nu semăna nici cu Pif, nici cu Tintin. Aveam să-l întâlnesc aici pe genialul Franquin. În „Mickey Mouse”, pe lângă personajele cunoscute din filmele animate care rulaseră şi în România, mai descopeream o serie, americană de data asta: „Flash Gordon”. O altă şcoală, un alt stil. Peste toate acestea, în 1978 mai aveam o revelaţie. Descopeream în Biblioteca Institutului de Arte Plastice din Bucureşti o colecţie de reviste nemţeşti – „Novum Gebrauchsgraphik” care îmi oferea alte surprize. Revista trata fenomenul grafic contemporan internaţional (de altfel, figura în patru limbi) şi trata banda desenată ca o expresie grafică ca toate celelalte creaţii grafice. Acolo i-am descoperit, e drept doar prin puţine imagini şi mici explicaţii, pe Druillet cu barocele sale pagini din „Lone Sloane”, pe Moebius cu fantasmagoriile grafice din „Le Garage Hermetique”, noul „Tarzan” de Burne Hogarth sau fanteziile erotice ale lui Milo Manara.
Toate acestea mi-au schimbat felul de a vedea, înţelege şi crea banda desenată. A fost o perioadă în care am şi creat mult, în paralel urmându-mi şi studiile şcolare. Atunci am desenat BDSF-ul „Aurul planetei”, o poveste cu puternice influenţe „Dani Futuro” pe care-l admirasem în Tintin. A fost publicată mult mai târziu, peste vreo 15 ani. Tot atunci am realizat şi „Escală pe Tobra”, care a apărut abia în 1992, practic primul meu volum BD. Evident, o poveste tot SF.
În toamna lui 1978 am plecat în armată. BD-ul însă n-avea să mă părăsească nici aici. În 1979, într-o permisie, am descoperit în librării albumul BD al lui Sandu Florea – „În lumea lui Harap Alb” (premiat la Stresa, Italia, la Euroconul SF din 1980). O nouă revelaţie. Influenţat de Burne Hogarth, Sandu Florea îşi schimbase abordarea grafică (bine, şi-a mai schimabat-o de câteva ori de atunci) dar efectul era formidabil. Am fugit acasă să iau bani şi m-am întors în librărie s-o cumpăr. Ştiu că toată ziua am petrecut-o pe o bancă savurând-o în detaliu.
În armată n-aveam timp şi spaţiu ca să desenez, dar am început să scriu scenarii sub forma unor mici proze SF. Aşa încât, la eliberare, în 1980, înregistrasem deja o evoluţie şi în privinţa textului.
Iar anii 80 sunt o cu totul şi cu totul altă poveste…

8. In ani ’80 in Romania a fost o activitate foarte intensa in domeniul SF. Si tu ai participat la cenaclurile SF, chiar si ai infiintat unul. Ai fost intre entuziastii SF si cei care au fost iubitori de BD?
Da, anii 80 au fost, în ciuda restricţiilor regimului comunist, foarte benefici pentru mine. Terminasem stagiul militar şi mă lipisem cu benzile mele desenate science fiction de un cenaclu literar cu un astfel de profil. Am luat rapid câteva premii la concursurile organizate de cenaclurile SF, ceea ce, mărturisesc, m-a stimulat, chiar dacă publicarea întârzia să apară. Revista „Ştiinţă şi Tehnică” a început totuşi să-mi publice caricaturi şi chiar o bandă desenată într-un almanah. Era vorba de o planşă cu un personaj care avea să prindă foarte tare la public, în ciuda faptului că am desenat apoi puţine planşe cu el. Este vorba de Fergonaut, un animal fantastic, cubic, cu trompă de elefant şi arc la bază, pe care ţopăia. În 1981 aceeaşi revistă, împuternicită politic să controleze manifestările tinerilor iubitori de science fiction, a fost nevoită să editeze, sub presiunea crescută a textelor şi desenelor ce curgeau la redacţie, un almanah SF. Almanahul Anticipaţia a fost o bună supapă pentru a-mi publica producţiile BD, precum şi scrierile SF. Au apărut, până în 1989, în seria almanahurilor, mai multe stripuri comice cu cosmonauţi, dar şi benzi apreciate, precum „Poarta”, istoria a doi hominizi dintr-o lume în care spaţiul, timpul şi materia sunt diferite, apoi „După-amiaza unui faun” – un robot hamletian de întreţinere a bunei dispoziţii, „Amintiri” – un monstru care are amintiri umane. În 1982, am înfiinţat un nou cenaclu, împreună cu un grup de scriitori SF. Se numea „Victor Anestin” (în memoria unui scriitor local al genului, care trăise în prima jumătate a secolului XX), dar era cunoscut mai mult sub denumirea de SFVA. De ce era important acel cenaclu? Pentru că reuşisem să-l cooptez şi pe „tânărul” Marian Mirescu, cu care mă întâlnisem întâmplător pe stradă, într-o seară, după ce legătura dintre noi se rupsese în urmă cu vreo 4-5 ani, când plecasem în armată. De Marian Mirescu mă lega o amiciţie şi o pasiune comună pentru BD încă din liceu. Ne întâlnisem la un cineclub, unde eu realizam filme de desene animate şi lucrasem împreună un film. În paralel, făceam schimb de Pif-uri şi comentam seriile care apăreau acolo: Rahan, Dr. Justice sau Corto Maltese. Aşadar, în 1982 se crea nu doar un cenaclu SF, ci nucleul a ceea ce va deveni Banda Desenată Craioveană. Marian avea talentul „pedagogic” de a aduce la cenaclu tot felul de studenţi talentaţi la desen. Dintre ei, nu s-a molipsit de banda desenată decât Valentin Iordache, fost coleg de facultate cu Marian. Un an-doi mai târziu s-a lipit de grup şi un student entuziast care nu desena, dar colecţiona BD-uri: Dodo Niţă. Activitatea era febrilă, făceam calendare şi fanzine BD clandestin, o mică expoziţie şi chiar se vorbea că SFVA ar însemna, de fapt, „SF Visual Arts”. Prin Lectoratul francez de la Universitatea din Craiova, unde ne împrietenisem bine cu lectorele, descopeream autori străini aflaţi pe val, precum Bilal, Andreas, Christin-Mezieres, Godard-Ribera, Schuiten. Am făcut în acea perioadă multe bedeuri de sertar, unele rămase astfel şi azi, precum „Citadela”, o poveste stempunk în care culoarea invadează o lume în alb şi negru. Tot în această perioadă am făcut şi prima BD tridimensională – o poveste în care, la final, personajul dintr-o lume fantastică conştientiza că lumea lui BD are doar două dimensiuni şi scotea la propriu mâna afară din bandă, în lumea nostră. A fost o lucrare dificilă deoarece a trebuit să îmi torn mâna în gips, să fac un mulaj pe care să aplic bucăţele de hârtie lipită, apoi să şlefuiesc şi să colorez mâna prinsă la rândul ei de banda desenată. Deşi originală, banda nu putea fi, evident, publicată, din cauze tehnice în primul rând, iar la expoziţiile din ţară era dificil de transportat.
În 1988 am reuşit, împreună cu un amic iubitor de SF, să convingem pe directorul unei instituţii muzicale să editeze o revistă SF pe care s-o facem noi. A apărut astfel „Orion”, un trimestrial format A3, cu 32 pagini pe hârtie de ziar, dar care, în plină dictatură, printr-un complex de împrejurări ciudate, apărea în 150.000 exemplare şi nu conţinea nimic politic. Nici măcar fotografia tradiţională a lui Ceauşescu care se punea pe toate publicaţiile vremii. În „Orion”, reuşeam să public şi benzile lui Valentin Iordache, şi pe cele ale lui Marian Mirescu, şi, evident, creaţiile mele. Am publicat astfel „Clipe…” – un SF care, deşi se petrecea într-o lume a viitorului, făcea referire la condiţia autorului BD într-un sistem opresiv; „Înăuntrul acesteia, înafara celeilalte”, un BD la pachet cu o proză SF, scrisă tot de mine – „Doi ciorapi de două culori” -, două subiecte ecologice care se intersectau într-un anumit punct, pentru ca apoi să evolueze mai departe separat; „Vânătorul de mutanţi” – varianta proprie a unei BD văzută într-un fanzin SF francez. Mai mult, ambiţia mea a fost să promovez şi banda desenată străină în această revistă, drept pentru care, am publicat în serial celebra „Barbarella”, de Forest. Un gest curajos, dar şi inconştient, pentru că nu cerusem şi nu plăteam copyright-ul. În plus, efortul era foarte mare, deoarece lucram pe fotocopii de hârtie foto, unde acoperisem bulele cu hârtie albă şi scriam de mână traducerea textului. Adăugaţi la munca mea creativă şi pe cea de corector al textelor din revistă+ilustraţiile, toate acestea în timpul liber, după 8 ore de serviciu la o instituţie de construcţii industriale, şi vă veţi face idee despre efortul fantastic, plătit simbolic. N-am rezistat decât un an. La finele anului 1989, sătul mai ales de tratamentul administraţiei revistei care nu-mi înapoia desenele din tipografie decât contra unui cadou bănesc, iar când mi le înapoia ele arătau jalnic, murdare şi îndoite, am plecat de la conducerea revistei, lăsându-l pe Marian Mirescu să preia frâiele grafice. Credeam că voi avea parte de mai multă linişte creativă. Vai însă, aşa cum am spus, era finele lui 1989 şi nu ştiam ce grozăvii se pregăteau la acel sfârşit de an în România şi nu numai…

(va urma)