Interviuri luate si date

Vizualizare 15 articole - 31 la 45 (din 48 în total)
  • Autor
    Mesaje
  • #4913 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    2. Care a fost primele tale BD? Ai publicat cumva din ele pe timpul acela?

    Primele mele încercări BD au rămas în caietele de şcoală. Cred că n-am făcut legătura între autorii de BD şi ce desenam eu la vremea aceea. Pur şi simplu nu mi-a trecut prin gând că jocurile mele pe hârtie ar putea sta vreodată într-o revistă sau un album. Probabil că nu eram deloc ambiţios – se pare că nici până acum treaba asta nu s-a schimbat.

    Trebuie să recunosc că nici nu mă aşteptam să mă ia cineva în serios. Am terminat liceul în 1982, m-am angajat într-o fabrică, apoi am făcut aproape doi ani de serviciu militar şi m-am întors la munca în fabrică. În 1985 am văzut la sfârşitul unui almanah Anticipaţia (citeam şi colecţionam tot ce era BD şi science fiction în vremea aceea, şi Almanahul ăsta era o colecţie chiar serioasă de SF românesc şi străin) câteva pagini BD ale unui amator, ca şi mine, bazate pe o povestire apărută în acelaşi almanah, cu un an mai înainte.

    „Ia te uită”, mi-a trecut prin minte, „ăştia primesc şi amatori. Ce-ar fi să încerc şi eu?” Citisem de cu rând o poveste SF cu arte marţiale, se numea chiar Artele Marţiale Moderne, de Alexandru Ungureanu. Am făcut singur un scenariu pe baza ei, am desenat 5 pagini BD şi le-am trimis prin poştă la Bucureşti. Peste câteva săptămâni mi-a scris autorul povestirii: îi plăcuseră foarte mult desenele, dar avea ceva propuneri de modificări la câteva planşe. În vremea aceea lucram – ca amator ce eram – direct pe hârtie. Adică fără schiţe, desen în creion pe pagini separate, nimic. Desenam uşor în creion pe foaie, apoi cu tuş peste şi la urmă ştergeam creionul. Aparate de copiat nu existau deloc, aşa că am trimis originalele. Alexandru mi le-a trimis înapoi, odată cu indicaţiile pentru modificări, şi le-am retrimis la Almanah.

    Au fost publicate în vara lui 1986, cu nişte comentarii extrem de pozitive, ba am primit şi bani prin poştă, echivalentul a două salarii lunare. Care crezi că a fost reacţia mea? Am intrat în panică! Adică eu mă joc cu nişte desene şi nişte cuvinte, acolo, şi oamenii ăia serioşi, de la un Almanah naţional, chiar mă consideră bun de publicare, şi mă şi plătesc? …Era mult prea multă atenţie care mi se dădea, m-am simţit complet nepregătit pentru asta, oarecum ca un escroc, de parcă aş fi înşelat întreg Statul român. Nu vedeam decât un singur mod de a merita onoarea şi atenţia asta: m-am întors la bazele desenului. Nu aveam deloc studii de artă; tot ce ştiam, învăţasem singur din cărţi de anatomie, manuale de desen şi reviste Pif. Am luat decizia să nu mai „ies în public” decât când o să ştiu desena într-adevăr bine.

    Am stat „ascuns” până în 1989. În toamna aceea am răspuns unei provocări publicate de revista Orion din Craiova: un concurs de creaţie BD la care să trimită toţi cei interesaţi un maximum de 4 planşe alb-negru. În trei sau patru zile aveam povestea terminată. Evident, am trimis iarăşi originalele – şi nu le-am mai recuperat niciodată. În decembrie s-a declanşat Revoluţia, au urmat câţiva ani de haos editorial, apăreau şi dispăreau câte 3-4 ziare şi reviste în fiecare săptămână. Orion şi-a reluat apariţia abia prin ’94 sau ’95. Povestea mea era şi ea publicată acolo.

    3. Incepand cu, cum spuneai, haosul editorial, cum te-ai descurcat tu in anii ’90? In perioada aceea ai mai cunoscut oameni care faceau BD?

    Între 1990 si 1995 n-am înţeles mai nimic din ce se întâmpla în ţară. Totul se mişca foarte repede şi nu puteai să fii sigur de nimic, în special din cauza inflaţiei. Editorii de reviste SF şi BD cereau un preţ estimativ pentru publicare, primeau o ofertă de la tipografie, începeau să adune materialul şi, pe când aveau adunată jumătate din revistă, deja preţul de tipar se dublase. În felul ăsta au apărut şi dispărut câte 3-4 reviste pe an. Cele mai serioase reuşeau să publice două sau trei numere, apoi intrau în faliment. Era însă multă activitate în cenacluri şi cluburi. Se scria, se desena şi Dodo Niţă reuşise să centralizeze în jurul lui principalele manifestări BD din ţară.

    În perioada aceea, lucram „pentru sertar”, adică povestiri pe care nu speram să le văd publicate. Se adunaseră vreo 40 de pagini, dar nu mi se păreau destul de bune ca să apară lângă cele ale lui Valentin Tănase, Marian Mirescu sau Viorel Pîrligras. Am participat la expoziţii locale în oraşul meu, iar impresia publicului a fost favorabilă. Printre cei care m-au „găsit” la Cluj în 1993 erau mulţi care, după Almanahul Anticipaţia 1986, căutaseră şi alte lucrări de-ale mele peste tot. „Ce-ai făcut, omule, de 7 ani încoace?” Normal, nu puteam să le spun că m-am retras de ruşine, ca să învăţ să desenez, aşa că am inventat altceva. Oricum, faptul că eram oarecum celebru şi apreciat m-a speriat şi mai tare.

    Prima întâlnire cu „familia” mea BD s-a petrecut la Salonul BD de la Braşov, din 1997, unde mă invitase Dodo Niţă şi unde m-am dus cu mari emoţii. Urma să-i întâlnesc pe cei mai „grei” desenatori ai momentului. Nu pot să-ţi spun cum m-am simţit când m-au primit ca pe unul de-al lor. Ca pe un frate rătăcit, sau ca pe oaia pierdută şi regăsită. Mirescu, Pârligras, Niţă, Ciomu, Tănase şi mulţi alţii m-au tratat ca pe egalul lor. Mai mult, publicul făcea la fel! …Eu aşteptam să mă trezesc cumva din vis, că nu-mi venea să cred. Eram cam ca răţuşca cea urâtă din basmul lui Andersen, care constată brusc că a devenit lebădă.

    Am luat hotărârea să mă ţin aproape de oamenii ăştia, de noua mea familie. Am reuşit să ne întâlnim destul de frecvent, să ne scriem şi să ne încurajăm unii pe ceilalţi. Am colaborat la reviste care s-au prăbuşit după 2-3 numere, am luat-o de la început şi ne-am împiedicat din nou. Ne-am întâlnit la Constanţa, la Bucureşti, la Budapesta. Facem ce ni se cere şi ce se plăteşte: ilustraţie de carte, industria jocurilor de calculator, caricatură politică în ziare şi reviste, şi încercăm să nu renunţăm la BD. Tragem fiecare în direcţia lui, dar cumva, suntem în aceeaşi echipă.

    #4914 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    4. Dupa anii „de plumb“, adica anii ’90, anul cel mai important pentru cariera ta ca desenator este anul 2003. Ne spuni ceva despre evenimentul din acel an si ce a urmat?

    Este, într-adevăr, unul din anii care mi-au marcat parcursul artistic – adică, mai bine zis, recunoaşterea lui. În 2002 am găsit pe Internet pagina web a unei fundaţii americane, Author Service, din Los Angeles, care organizează în fiecare an concursuri care au ca scop descoperirea şi lansarea de noi talente ale scrisului şi artei Science Fiction şi Fantasy. În 2003, concursul Writers of the Future ajunsese la a19-a ediţie, iar Illustrators of the Future la a 12-a. Procedura e simplă: cine vrea să participe (cu ocazia să fie necunoscut în Statele Unite şi să nu fi publicat mai mult de trei planşe de ilustraţii) poate trimite prin poştă trei lucrări (în copie alb-negru, nu originale). Fiecare etapă de concurs durează trei luni, deci sunt patru etape. În fiecare trimestru se selectează trei câştigători pentru literatură şi trei pentru ilustraţie; deci anual au câte 12 căştigători din fiecare categorie (am aflat mai târziu că primesc ilustraţii de la 3000-4000 de persoane în fiecare trimestru). Eu publicasem două BD în reviste americane şi am anunţat asta în scrisoarea pe care am trimis-o odată cu desenele, dar au spus că nu-i nici o problemă, e păcat să nu particip din cauza asta.

    Pe scurt, am trimis în octombrie 2002 trei ilustraţii (pe care le desenasem pentru a ilustra o carte de istorie a literaturii Science Fiction care n-a mai apărut din motive financiare), şi prin decembrie am primit un răspuns din America: „faceţi parte dintre cei trei premianţi ai acestui trimestru, felicitări, vă aşteptăm la Los Angeles în august 2003 ca să vă înmânăm premiul”. Premiul însemna 500 $, publicarea unei ilustraţii originale în volumul anual al fundaţiei. Însă adevăratul premiu pentru mine era ocazia de a ajunge acolo, mai ales că zborul cu avionul şi cazarea la un hotel în Hollywood erau plătite de ei.

    Cu ilustraţia originală a fost aşa: fiecărui desenator câştigător i se trimite o poveste a unui scriitor câştigător, pentru a-i realiza o ilustraţie care trebuia trimisă înapoi în State în trei săptămâni. Acele ilustraţii urmau să participe la o altă selecţie, pentru Marele Premiu de 4000 $. Am primit textul, am trimis ilustraţia şi apoi au urmat câteva luni de corespondenţă, invitaţii, drumuri la Ambasada USA din Bucureşti pentru viză şi planificări ale şederii mele acolo.

    Ah, ceva interesant, care ar fi putut să devină neplăcut: au cerut tuturor invitaţilor să trimită o listă cu înălţimea, greutatea şi măsurile necesare pentru haine. Cine nu avea frac putea beneficia de unul închiriat acolo pentru seara decernării premiilor. Am trimis măsurile pentru cămaşă, pantaloni şi frac; aşa am aflat şi eu că în America Adrian este nume feminin, că ei aşteptau o femeie, că au presupus că am rochie de seară şi îmi rezervaseră în hotel o cameră cu două paturi, unde ar fi trebuit să locuiesc împreună cu o femeie! Mi-a părut rău că le stric aranjamentele şi că ratez ocazia de a dormi cu o americancă în cameră, dar trebuia să le spun adevărul…

    Am ajuns acolo după o călătorie de peste 30 de ore, Cluj-Bucureşti-Londra-Chicago-Los Angeles. Plecasem de-acasă la 3 dimineaţa şi am aterizat în L.A. la miezul nopţii, plus un decalaj de 10 ore. M-au aşteptat la aeroport, s-au mirat că n-am decât o valiză mică şi m-au dus la hotel. Roosevelt Hotel, în Hollywood, pe Walk of Fame, bulevardul acela cu stele pe trotuar. Omul (foarte bătrân) care mătura curtea şi cu răţa piscina mi-a spus că i-a întâlnit acolo pe Charlie Chaplin, Marilyn Monroe, John Wayne, familia Kennedy şi tot felul de celebrităţi. Nici n-am avut curaj să intru în piscina aia…
    Eram singurul non-american admis în 2003, dar primul Mare Premiu, în 1991, fusese câştigate de un ucrainean, Serghei Poyarkov, pe care l-am şi întâlnit acolo.

    În săptămâna aceea am cunoscut o mulţime de oameni extraordinari. Din juriu făceau parte Frank Frazetta, Frank Kelly Freas, Bob Eggleton şi familia Valerie şi Ron Lindahn, care au şi condus atelierele zilnice în care ne-am prezentat mapele aduse de-acasă, am discutat cu premianţii din anii anteriori, am pus întrebări şi am primit răspunsuri despre succes, carieră, sistemul american de publicare. Au urmat întâlniri cu artişti, vizite la muzee, mese oficiale, prezentări publice, fotografii pentru albumele de prezentare şi, în final, ceremonia decernării premiilor la Beverly Hills Hotel.

    Printre celebrităţile ajunse acolo se aflau Chick Corea, Frank Frazetta, David Carradine, Sean Astin, producători, regizori şi actori de la Hollywood. Ne-am primit premiile, diplomele, am ţinut discursuri de mulţumire, ne-am lăsat fotografiaţi, am băut şampanie şi, înapoi la Roosevelt Hotel, am rămas împreună cu noii mei prieteni, ilustratori şi scriitori, până dimineaţa, să ne luăm rămas bun, să facem schimb de adrese, să ne dăm autografe pe volumele pe care le primiserăm, în care erau publicate povestirile şi desenele noastre. A doua zi am pornit înapoi. Am dormit aproape tot drumul, pe fiecare din cele 4 avioane care m-au adus acasă.


    [inca din nr.13 al AH, BD! cu supracoperta (va rog!) de Tudor Popa si coperta de Adi Barbu, anuntam eventimentul transatlantic, n.n.]
    http://ahbd.syndicart.net/numar.php?nr=13

    Ce să spun? Am rămas în contact cu mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut acolo. Unii au făcut într-adevăr carieră, pentru că aceste premii sunt acolo echivalentul premiilor Globul de aur în cinema. Eu eram prea departe de miezul evenimentelor, şi în ţară în afară de două sau trei ziare nimeni nu s-a interesat de aventura mea americană. Surprinzător a fost altceva: i-am lăsat lui Frank Frazetta, cu dedicaţie, una din ilustraţiile mele, care se pare că-i plăcuse. Prin septembrie am primit un pachet imens cu reviste ale fundaţiei, 30 de cărţi cu poveştile şi ilustraţiile din acel an, plus trei tablouri mari, reproduceri după picturi al lui Frazetta, numerotate de el şi semnate încă o dată, cu certificate de autenticitate !!!! Mi-a trecut complet supărarea că n-am câştigat eu Marele Premiu. Acele trei tablouri sunt şi acum cel mai mare trofeu pe care l-am primit vreodată.


    [supra-coperta numarului 14. AH, BD! care cu mandrie prezinta… ;)]

    Încercasem în L.A. să-i scriu lui Mirescu câte un raport zilnic, ca un fel de jurnal de călătorie. Mai târziu i-am trimis fotografiile făcute acolo şi mi-a dedicat un număr din Ah, BD!, pe care ţi-l trimit ataşat.
    http://ahbd.syndicart.net/numar.php?nr=14

    În cele din urmă, marele câştig al acestui eveniment au fost atelierele de discuţii în care ni s-a explicat de către profesionişti cum să facem să ne promovăm munca.

    Ajuns acasă, am reuşit aproape imediat să-mi găsesc de lucru în domeniul ilustraţiei de carte. Până acum am pictat peste 140 de coperte de carte, am ilustrat vreo 80 de cărţi pentru copii şi lucrez în continuare pentru 4 edituri româneşti.

    #4915 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    5. Extraordinara aventura, demna de o poveste de BD ( 🙂 ) Sa ramanem la ilustrarea de carti si sa mentionam unul din ultimele tale proiecte: ilustrarea cartii lui Ion Creanga, „Povestii“. Cred ca pentru tine a fost o mare placere desenarea acestei carti.

    Povestea Poveştilor lui Ion Creangă e una destul de tristă, dar totuşi frumoasă, zic eu.

    L-am întâlnit pe directorul editurii AION din Oradea prin 2006: un domn pasionat de literatura serioasă, editase deja cărţi de filosofie şi istorie. Prin corespondenţă am realizat pentru el câteva coperte de carte, care i-au plăcut foarte mult. Ne-am întâlnit în Cluj, la dorinţa lui, şi i-am arătat câteva din lucrările mele mai vechi, bazate pe basme româneşti. M-a întrebat „dar la Ion Creangă te-ai gândit?”. Nu mă gândisem, şi aşa am început acest proiect. Contractul iniţial prevedea o plată în funcţie de numărul de ilustraţii, dar, în timp, el mi-a spus „mi-e ruşine să te plătesc cu 15% din costul de producţie, ca pe orice ilustrator; ceea ce fac eu e doar să iau un text vechi şi să-l tipăresc încă o dată. Toată munca importantă e a ta, şi noutatea principală a acestei ediţii, atracţia ei, sunt desenele tale. Hai să anulăm contractul vechi şi să facem unul nou prin care să primeşti jumătate din beneficii. Asta se numeşte colaborare”.

    Aşa am făcut, cu condiţia, pusă de mine atunci, să nu mă limiteze la două ilustraţii pentru fiecare poveste, ci să-mi dea libertatea de a desena tot ce mi se pare important, chiar dacă ajungem la 5 sau 6 desene pentru câte o poveste mai lungă. A fost de acord; însă, pentru că profitul urma să apară numai după publicarea cărţii şi, până atunci, ca să nu rămân fără câştiguri, trebuia să lucrez pentru edituri care plăteau imediat, munca la Poveşti a durat foarte mult timp. În 2008 nu terminasem nici jumătate din desene, iar domnul Olteanu, editorul, a murit în septembrie în urma unui atac de cord.

    Fiul lui a preluat afacerile editurii şi a respectat condiţiile contractului meu. Avea însă dificultăţi financiare, pentru că moartea neaşteptată a tatălui lăsase multe datorii, contracte care trebuiau anulate sau proiecte care nu mai puteau fi continuate. În ianuarie 2010 am reuşit în sfârşit să tipărim cartea, plătind împreună costurile. Ne-am dorit o carte frumoasă şi în formă, şi în conţinut, aşa că eu m-am ocupat şi de aranjarea textului, şi de punerea imaginilor în pagină, şi de aspectul final al cărţii.

    Am lansat-o în februarie 2010 şi pot spune că a fost un succes. Pe lângă plăcerea mea de a fi desenat ilustraţiile, plăcerea celor care au cumpărat-o şi au citit-o e o recompensă extraordinară.

    6. Avand in vedere ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte si privilegiul de a vedea originalele, pot spune ca ai facut un lucru extraordinar. Dar hai sa ne intoarcem la BD! Care autori de BD, romani sau straini, te-au influentat cel mai mult si pe care ii apreciezi mai mult?

    Dintre autorii români, deşi îmi plăcea stilul de desen al multora (Sandu Florea, Pompiliu Dumitrescu, Livia Rusz sau Puiu Manu), niciunul nu mi-a influenţat stilul.
    Citeam Pif Gadget de prin clasa a V-a, si primele desene care m-au influenţat au fost Rahan ale lui Andre Cheret. Un stil superb, dar imposibil de imitat. Ca toţi copiii care încep să deseneze, n-am scăpat nici de influenţa Disney – care, spun unii, se mai vede şi acum în ilustraţiile mele pentru cărţi de copii.
    Mai târziu, pe la 25 de ani, am descoperit primele albume ale desenatorilor spanioli şi italieni. Manara, Segrelles, Gimenez, Fernandez, Caza, m-au fascinat. Sunt înclinat spre desenul exact, realist, chiar şi când e vorba de caricatură. Stilurile neglijente, naive sau infantile nu mă atrag deloc. De aceea, în desen, am fost atras de Albrecht Durer, Piranesi, Michelangelo, da Vinci, Gustave Dore, Bernini sau M.C. Escher.
    În benzile desenate îmi place în primul rând belgianul Francois Schuiten, pentru arhitectura extraordinară a planşelor lui şi pentru eleganţa desenelor în peniţă. Îmi plac imaginile spectaculoase, aşa că Will Eisner, Civiello, Serpieri, Simon Bisley, Richard Corben şi Frank Miller sunt şi ei printre preferaţii mei.

    Trebuie să recunosc însă că de câţiva ani mă feresc de influenţe. Sunt bune când eşti la început şi vrei să înveţi – o planşă bine făcută de un maestru te poate învăţa cât un an de teorie. Dar, când începi să îţi cauţi un stil propriu, să te descoperi şi când vrei să ieşi în lume, influenţele sunt dăunătoare. Mi-a luat foarte mult timp să mă eliberez de toate influenţele care m-au ajutat să evoluez şi apoi au devenit obstacole.
    Chiar şi acum, când am de lucru, nu citesc niciodată BD, de teamă să nu alunec înspre un stil sau altul, să nu mă las influenţat şi să nu distrug specificul meu propriu sau maniera pe care povestea o cere. Desenez şi realist, şi caricatural, şi pentru copii, dar încerc să adun toate astea într-un stil propriu. Şi, în cazul ăsta, influenţele pot să strice totul.

    #4916 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    7. Ai mentionat autorii de BD preferati. Care sunt, dupa parerea ta, capodoperele celei de-a 9-a arte?

    Evident, în cazul ăsta nu pot avea pretenţii de obiectivitate; tot ceea ce voi menţiona sunt aprecieri şi preferinţe personale.

    Cred că printre realizările care au influenţat în mod decisiv banda desenată europeană sunt seriile provenite din aşa-numita şcoală franco-belgiană: Corto Maltese (de Hugo Pratt), Tintin (Hergé), Asterix (Uderzo & Goscinny) seriile Garajul ermetic şi Incal ale lui Moebius (continuate ulterior de grafica excelentă a lui Zoran Janjetov), Gaston Lagaffe şi Spirou (Franquin). Din producţiile recente aş aminti cele ale echipei Schuiten-Peeters (La tour, seria Les cités obscures, L’enfant penchée) care sunt, fiecare din ele, nişte adevărate capodopere grafice.

    Marea Britanie a contribuit şi ea cu revista 2000 AD şi seria Slaine începută în anii ’80 pe scenariile lui Pat Mills şi desenată de o serie de graficieni celebri.

    Printre contribuţiile Spaniei aş menţiona seria Mercenario (Vicente Segrelles), Saga Meta-baronilor (Jodorowski-Gimenez), Torpedo (Abuli-Bernet)
    Din Italia îmi place seria Dylan Dog (Sergio Bonelli-Tiziano Sclavi), care se editează de aproape o jumătate de secol.
    Nu pot încheia (mai ales după ce am văzut recent în Serbia câte ceva din lucrările desenatorilor balcanici) fără să-mi exprim convingerea că Balcanii vor avea şi ei un rol important pe scena BD europeană. După „erupţia” lui Enki Bilal în Franţa (cu seria Legendes d’aujourd’hui prin ’75, cred, apoi seriile Nikopol şi Hatzfeld) şi succesul lui Janjetov (peste 15 albume în colaborade cu A. Jodorowski), cred că Europa va trebui să ia în calcul puternicul val de talent care vine dinspre Balcani.

    Evident, nu pot avea pretenţia de a fi spus tot ce se poate spune despre capodoperele BD europene. E doar o listă de preferinţe proprii – cum ar spune un celebru scriitor român, „ceea ce mi-ar plăcea să am în bagaj dacă aş naufragia pe o insulă pustie”…

    8. Daca ai avea timp sa desenezi BD, la ce-ai lucra? Cu ce autori din Romania colaborezi mai mult si… cum sta treaba cu terminarea si editarea proiectul tau, „Greuceanu“?

    Ooooooooooooooh, Greuceanu! …ăsta e strigătul de luptă cu care mă întâmpină cunoscuţii dezamăgiţi de întârzierea publicării.

    Greuceanu are o poveste lungă, deşi se poate povesti repede. Acum vreo 10 ani era în România, mai ales printre tineri, o obsesie pentru tot ce era american. Încă există obsesia asta, dar parcă s-a mai liniştit cu timpul, sau ne-am obişnuit noi cu ea, dar în vremea aceea era tare supărătoare. În urma unor discuţii cu prieteni, studenţi, tineri şi adulţi, m-am gândit ce frumos ar fi ca autorii români să se ocupe puţin de fondul nostru popular (BD istorice se făcuseră deja, şi erau bune). Adică zona asta, a Europei de sud-est, are un folclor uriaş, cu personaje şi eroi care pot sta fără ruşine în faţa super-eroilor americani: de ce să n-o facem cunoscută?

    Aşa am început. Vreo doi ani am citit tot ce am găsit despre basme, legende şi tradiţii populare. M-am oprit la Greuceanu, pentru că e un basm lung şi foarte dinamic, care se potriveşte cu o prezentare grafică aşa cum voiam eu. Prin 2002 am început să desenez.
    Problema cu proiectele astea personale e că trebuie lăsate la urma listei de priorităţi. Te ocupi de ce aduce bani (mai ales în vreme de criză) şi printre lucruri urgente încerci să le strecori şi pe cele care îţi sunt importante. Am planificat Greuceanu la dimensiune de album, 48 de pagini, şi în 8 ani n-am ajuns nici măcar la jumătate… În afară de asta mai am, ca toţi desenatorii pe care-i cunosc în România, câteva zeci de planşe „de sertar”, BD-uri terminate care nu au fost publicate niciodată. Probabil nici nu vor fi.

    Mai mult, din cauza lipsei de curaj a editorilor în ceea ce priveşte publicarea de BD-uri au dispărut şi revistele în care se mai putea face câte ceva, aşa că nici oferte de lucru în BD n-am mai avut timp de câţiva ani. Am făcut, din 2003 până acum, numai ilustraţie de carte. Asta se cere, asta se plăteşte. În vara anului trecut am intrat în colaborare cu Marian Mirescu pentru o poveste care va fi inclusă în albumul Monştri, editat de el. A ieşit destul de bine, şi anul ăsta, în funcţie de timpul meu liber, încercăm să mai realizăm una sau două BD scurte, de câte 4-5 pagini. Se pare că vremea în care trăim nu e norocoasă pentru proiecte lungi.

    9. Este adevarul trist, dar sa speram ca va fi mai bine. Deja ai mentionat situatia pe scena romana, crezi ca se va imbunatati si ce perspectiva are BD in Romania?

    Mă tem că în privinţa asta cele mai importante decizii nu depind nici de autori, nici de public, nici măcar de editori, ci de finanţe. În primul rând, stabilitatea financiară ar încuraja editorii să încerce publicarea unor lucrări cu şanse de succes.
    În al doilea rând, succesul depinde de public. La noi, lipsa de BD în primii 10 ani de după revoluţie a dus la formarea unei generaţii de tineri, care acum au 20 de ani, şi care au crescut fără BD – sau, cum s-a întâmplat cu copiii mei, citind revistele din rezervele părinţilor. Pe lângă asta, au apărut reviste derivate din producţiile Disney, Hanna & Barbera şi Cartoon Network, care au îndreptat atenţia copiilor spre desenele animate. Asta a făcut ca publicul care mai citeşte BD în România să fie format în majoritate de oameni din generaţia mea, a anilor ’60.
    Totuşi, am văzut la Saloanele şi festivalurile BD mult public tânăr, chiar copii de 8-10 ani. Apoi, am avut ocazia să conduc ateliere de BD cu elevi şi studenţi. N-am putut să-i primesc pe toţi cei care voiau să participe, şi a trebuit să planific mai multe ateliere de câte 30 de zile, ca să poată veni toţi cei care doresc. Asta mă face să cred că există speranţe în formarea unui public, chiar dacă nu foarte repede. În istoria culturală a Europei, ca şi în viaţa unui copil, benzile desenate ocupă un loc precis: între cărţile ilustrate şi cele „serioase”, fără imagini, BD asigură o trecere uşoară de la imagine la text. Nici filmul, nici calculatorul nu pot face asta, şi publicul tânăr simte nevoia de a citi BD. Aşa încât cred că pot fi optimist în privinţa asta.

    #4917 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Tot Adrian Barbu, unul dintre autorii BD care au avut in lucru o versiune a basmului „Harap-Alb” de Ion Creanga, intr-un interviu luat si dat:

    Interviu cu Adrian Barbu

    Ne face placere sa va prezentam astazi un om pe care il consideram o autoritate in materie de banda desenata si printre fanii caruia ne face placere sa ne numaram.

    Este vorba de domnul Adrian Barbu care a avut bunavointa sa raspunda catorva intrebari lui Octav Ungureanu, unul dintre ingrijitorii lui Harap Alb continua.

    D-l Adrian Barbu, 48 de ani, este profesor de franceza, ilustrator si autor de benzi desenate, fondatorul clubului de benzi desena
    te ComicsClub Cluj. D-l Barbu este unul dintre acei rari (suficiente degetele de la o mana) ilustratori romani care lucreaza pentru companii de banda desenata din America. Lucreaza de multi ani la o banda desenata cu Greuceanu, proiectul dumnealui de suflet dupa cum spune

    Octav Ungureanu:
    Domnule Barbu, stim ca la un moment dat (chiar de mai multe ori) l-ati ilustrat pe Harap Alb. Ne puteti povesti cate ceva despre relatia dvs cu Harap Alb?

    Adrian Barbu:
    La mine, Harap Alb a insemnat doua proiecte. Primul (2006-2007) ar fi trebuit sa produca un comic-book cu contributia a 7 desenatori, fiecare preluand unul sau mai multe segmente ale basmului si desenandu-le in stil propriu.Al doilea proiect a fost ceva mai norocos, dar n-a fost BD. Editura AION din Oradea (cu care colaboram deja de catva timp) mi-a solicitat in 2009 ilustrarea unei reeditari a Povestilor lui Creanga. Volumul a fost publicat in 2010. Se vede ca am pastrat in mare masura aspectul personajelor pe care le concepusem pentru banda desenata.

    Octav Ungureanu:
    Stiti poate ca Harap Alb-ul nostru este blond si musculos…? Dumneavoastra l-ati vazut altfel.

    Adrian Barbu:
    In privinta lui Harap Alb, ma simt dator cu o explicatie pentru cei nedumeriti ca l-am lasat brunet. Pe de o parte basmele romanesti sunt pline de feti si fete cu parul de aur, (si a devenit o moda stupida asocierea blond=pozitiv, brunet=negativ) asa incat macar intr-un loc in care aspectul asta nu era explicit, am preferat sa-l schimb. Pe de alta parte, insusi numele de Harap si Alb indica un contrast, de fapt o imposibilitate, o enigma, ghicitoare sau „cimilitura” din cele atat de dragi lui Creanga: negru si alb, Yin si Yang, ratat potential si erou potential. Era cat se poate de firesc ca acest contrast sa fie expus grafic prin piele alba si par negru.

    In rest, m-am tinut de poveste, pentru ca voiam s-o ilustrez, nu s-o modernizez. De asta pot presupune ca toate ilustratiile astea au un aer de-a dreptul invechit, ca de-aia ziceam de preistorie.

    Octav Ungureanu:
    Ne puteti spune care e parerea dumneavoastra despre proiectul nostru Harap Alb continua?

    Adrian Barbu:
    Inca astept sa vad in ce directie continua. Ma tem de modernizare excesiva si v-as preveni sa nu denaturati basmul. Evident, publicul tanar s-a saturat de opinci, chimir, suman sau caciula – pe undeva e firesc, in contextul actual: ne straduim atat de mult sa ne occidentalizam incat ni se face rusine de origini si, cu toate curentele astea neofolclorice, gen serbare campeneasca televizata cu aer de figuranti adunati pe stadion sa zambeasca fals la Ceausescu, nici nu e de mirare. As miza insa mai mult pe definirea si actualizarea unui filon de autenticitate decat pe incercarea de a crea o imagine occidental-acceptabila occidental a personajelor. Daca evitati artificiile, recuzita si aerele de super-eroi, ati putea sa castigati si adeziunea profesorilor de literatura romana, nu doar a elevilor. Avem una din cele mai complexe mitologii populare din Europa (si Harap Alb, desi e un basm cult, inventat 100%, se incadreaza organic in contexul asta); daca am reusi s-o pastram si sa-i exprimam specificul, autenticul, am avea numai de castigat.
    Fireste, ce spun eu acum se limiteaza la inceputul experimentului vostru, la ceea ce am vazut deja. E normal sa experimentati, sa cautati si sa dezvoltati aspectele spectaculoase ale povestii. Va urez insa sa reusiti sa ramaneti aproape de ideea ei originara, chiar daca o duceti inspre fantasy sau feerie – cum a reusit Ion Popescu-Gopo in 1965 cu filmul De-as fi Harap Alb, pe care il recomand cu caldura tuturor iubitorilor acestor personaje. Hai sa vedem ce iese.

    http://www.facebook.com/groups/150998601610366/#!/revistaharapalbcontinua

    #4918 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Acest interviu a aparut in revista COMICS 17/august 2013 de unde l-am preluat prin amabilitatea lui Ocatv Ungureanu:

    Ileana Surducan are 26 de ani, şi-a încheiat studiile de master la Universitatea de Artă şi Design de la Cluj. În prezent trăieşte în Cluj-Napoca, şi lucrează ca ilustrator de carte, autor de bandă desenată şi grafic designer. Lucrările publicate includ două albume de bandă desenată, precum şi participări în diverse antologii de ilustraţie şi BD.

    1. Cum te-ai apucat de benzi desenate?
    Pe la 12 ani am descoperit benzile desenate de la Centrul Cultural Fancez din Cluj-Napoca. Mi-am dat seama că e una din cele mai bune metode de a spune poveşti, de a crea un univers şi de a-l împărtăşi celor din jur. Bucurie, tristeţe, umor, suspans, dar şi frumuseţea desenului sau a textului, toate se pot combina armonios într-o bandă desenată. Aşa că, înarmată cu naivitatea şi curajul oricărui începător, m-am avântat în lumea benzilor desenate, zicându-mi: Cât de greu poate fi ?

    2. Cate ore desenezi pe zi?
    Minimum 2 litri, după cum recomandă şi medicii. Ce să vă spun? Câte ore este nevoie. Programul de lucru diferă de la proiect la proiect. Timpul alocat efectiv pentru realizarea unei planşe nu e atât de important. Important e dacă la sfârşitul zilei mi-am atins obiectivele propuse. În plus, orice idee e trecută în caietul de schiţe de care nu mă despart niciodată; petrec mult timp făcând mici schiţe şi crochiuri doar pentru plăcerea de a desena.

    3. Care sunt subiectele tale preferate?
    Mai toate benzile mele desenate ilustrează un univers interior, o gamă de sentimente, senzaţii şi idei sondate prin introspecţie, pe care le traduc în imagini, cu sau fără cuvinte. Am teme şi motive recurente (jocul, visul, singuratatea, plictisul, absurdul, deşertul, lumea acvatica), precum şi personaje care apar în mai multe poveşti – cum ar fi Sf. Gheorghe şi Balaurul. Îmi place să transform situaţii banale din viaţa d zi cu zi în experienţe suprarealiste, care să-i scoată pe citiori din amorţeala cotidianului. Lupt contra plictiselii şi a blazării.
    Orice aş desena, umorul este indispensabil deoarece, mai presus de toate, oamenii au nevoie de curajul de a nu se lua în serios.

    4. Cum ai ajuns sa publici printr-o editura din Franta?
    Printr-un concurs de împrejurări norocos. În 2007 am început sa postez benzi desenate on-line, pe site-ul 30 jours de BD. Siteul a fost iniţiat ca o platforma care oferea vizibilitate autorilor de BD, atât celor profesionişti cât şi amatorilor. Scopul lui era şi de a găsi potenţiale talente şi de a le propune să lucreze pe proiecte de albume, în cadrul editurii Makaka. Astfel am publicat primul meu album – Edouardo le renardeau (scenariu Shuky Medina). Apoi am propus scenariul pentru Le Cirque – Jurnal d’un dompteur de chaises, care a fost acceptat, iar apoi publicat in 2012.

    5. Planuri de viitor?
    Pe lângă activităţile Clubului de bandă desenată de la Cluj (Cluj Comics Club), Glorioasa Fanzină şi proiectele de ilustraţie, îmi doresc să încep o bandă desenată on-line cu Sfântul Gheorghe şi Balaurul.

    6. Un sfat pentru tinerii autori de banda desenata?
    Poate cel mai important lucru este acela de a arăta benzile desenate pe care le realizaţi cât mai multor oameni. Fără a aştepta să deveniţi „buni” sau să fiţi convinşi „că merită”, sau fiindcă vă e frică să nu păreţi ridicoli – sau orice altă scuză de a păstra planşele în sertar. Nu trebuie să vă temeţi de critici sau de eşec – fiindcă cel mai acerb critic trebuie să fiţi chiar voi, iar cel mai mare eşec e acela de a nu fi încercat. Şi nu aşteptaţi ca motivarea să vină din exterior. Nimeni nu o să vă roage să deveniţi un comics artist. Totul porneşte de la dorinţa voastră, de la ceea ce aveţi voi de spus. Publicaţi în fanzine, participaţi la workshopuri de BD ori de câte ori aveţi ocazia, citiţi cât mai multe albume şi cât mai diverse. Postaţi benzi desenate on-line, sau începeţi chiar un web comics. Inspiraţi-vă din pasiunile şi experienţele personale.
    Şi desenaţi cel puţin doi litri zilnic.

    http://www.revistacomics.ro

    #4919 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Surorile care dau viață benzilor desenate
    martie 14, 2014, la 7:33, de catre by Mihai HENDEA in Interviu
    http://nistemedia.com/interviu/surorile-care-dau-viata-benzilor-desenate/

    Două surori, aceeași pasiune: banda desenată. Maria și Ileana Surducan vorbesc frumos una despre cealaltă dar nu uită se se înțepe, în glumă, de fiecare dată când sunt puse față-n față: “Eu sunt aia mai frumoasă”. “Eu sunt cea mai deșteaptă”, răspunde cealaltă. Competiția dintre ele, o spun cu gura lor, este motivul pentru care au ajuns în punctul în care se află acum, profesional. Amândouă au participat cu benzi desenate în antologiile The Book of George si Urban Comics-made in Cluj . Dacă Maria a, a publicat albumul grafic Prâslea cel voinic şi merele de aur, şi a scris și ilustrat mai multe cărți pentru copii în România, Ileana, sora mai mică, a reușit mai ușor să iasă pe piața franceză cu două albume de bandă desenată. Ambele lucrează de zor pentru proiectele proprii, dar și pentru cel de-al doilea număr din Urban Comics, o publicaţie a Cluj Comics Club, care va fi lansat în 20 ma. Ele au stat de vorbă cu reporterii NIȘTE media pentru interviul ce-l puteți citi mai jos.

    Cum ați început să faceți bandă desenată?

    Ileana Surducan: Am terminat secţia de Ceramică la UAD Cluj , aşa că studiile mele nu prea au avut legătură cu acest domeniu. În 2007 am descoperit un site franțuzesc unde am publicat bandă desenată online – 30joursdebd.com. De atunci am postat cam o poveste pe lună, dar anul ăsta m-am oprit. Spre deosebie de alţi autori de bandă desenată, eu lucram în acuarelă și lucrul ăsta a fost apreciat. În 2008, toamna, am început “Glorioasa Fanzină”, cu ajutorul a doi artișt francezi veniți să ţină un workshop de BD la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Colectivul revistei era format dintr-un grup de studenți de la UAD (n.r. Universitatea de Arte și Design), adică noi două și colegele noastre, vreo 10 persoane în total.

    Maria Surducan: Eu am fost studentă la secţia de “Grafică”, şi cu toate că mă îndreptam spre publicitate, până la urmă am ajuns la ilustrație de carte. Când a început Ileana să facă benzi desenate eu am zis că nu mă interesează, dar a venit momentul când nu am avut de ales. Cum ea era plecată cu o bursă în Belgia, a trebuit să mă ocup de primul număr al fanzinei, şi mi-am dat seama că nu avem destule pagini. Așa am făcut eu prima bandă desenată, din care nu se înțelegea absolut nimic. Dar odată ce te prinde microbul, nu ma poți scăpa. E o metodă foarte simplă de a spune povești. Nouă, oamenilor, ne place să spunem poveşti, toți o facem – când ne întâlnim cu prietenii, de exemplu. Iar a crea o bandă desenată e , dacă vreți, ca și cum ai turna scurtmetraje. Eu am învățat să fac bandă desenată citind bandă desenată.

    Care e importanța ilustrației într-o carte?

    Ileana Surducan: Ilustrația aduce ceva în plus față de text. Copiii își imaginează unele lucruri, dar pe altele nu şi le pot închipui, fiindcă îi lipseşte cultura vizuală şi informaţia de care dispune un adult. O ilustraţie bună formează gustul pentru frumos, este o educaţie estetică ce îți rămâne toată viața.

    Maria Surducan: Asemenea textului, ilustrația poate fi şi ea citită, descoperită… De imagini îți aduci aminte toată viața, dar pe măsură ce creşti le descoperi o altă dimensiune.. Exită mai multe nivele de înţelegere, şi în ilustrații se strecoară lucruri pe care doar adulții le-nțeleg și le pricep. De exemplu, mie-mi plăceau mult ilustrațiile lui Val Munteanu – mai ales rochiile prințeselor. Mi se păreau extraordinare pentru că erau făcute altfel, dar abia mai târziu mi-am dat seama că erau inspirate din costumul bizantin.

    Ce înseamnă să fii autor profesionist de bandă desenată?

    Ileana Surducan: Pentru un autor de bandă desenată, o marcă a profesionalismului poate fi publicarea unui album, dar până și partea asta este discutabilă. În contextul românesc nu există artiști care să trăiască exclusiv din bandă desenată. Atâta vreme cât la noi nu există o școală propriu zisă de bandă desenată, pentru a face aşa ceva trebuie să fii pasionat de domeniu, şi mai ales să ai ceva de povestit.

    Maria Surducan: Trebuie să fii un bun povestitor și, cred eu, abilitățile de desen sunt secundare poveștii pe care o spui. E ca și cum ai face un film, dar trebuie să fii simultam regizor si cameraman. Se practică și banda desenată realizată pornind de la pe textul altcuiva. Sunt echipe întregi – scenarist, desenator, colorist etc. – care lucrează la un singur produs.
    Mie-mi place mult să lucrez singură, dar dacă aș avea pe cineva să lucreze cu culoarea, m-ar ajuta foarte mult. “Prâslea cel voinic și merele de aur” l-am făcut aproape singură, dar am avut întâlniri cu oamenii din Cluj Comics Club. Am prezentat aici povestea, iar feedback-ul primit m-a ajutat foarte de mult. Oricum, profesionist te consideri când reușești să îți recuperezi cheltuielile şi să răsplăteşti munca investită.

    La ce nivel se află banda desenată în România?

    Ileana Surducan: În România lipsește industria benzii desenate și nu există o cerere puternică din partea publicului. Din cauza asta trebuie să duci mai multă muncă de convingere, deoarece există încă mulți oameni pentru care banda desenată înseamnă încă un lucru pentru copii sau se rezumă la Pif și Hercule. Există, însă, o generație interesată de comics-urile americane și de manga, şi interesul lor trebuie folosit pentru a le prezenta și altfel de benzi desenate.

    Maria Surducan: Noi ieșim cu greu din zona în care credem ca totul se învață la școală. Există riscul să îmbinăm școala cu televizorul și să facem o generație care să aștepte să-i dai totul pe tavă. În România nu avem bandă desenată pentru că nu avem public și nu avem public pentru că nu există bandă desenată. Soluțiile pentru rezolvarea acestei probleme sunt campaniile de crowdfounding sau finanțările primite de la diverse institute. La noi nu există, precum în Franţa sau America, o tradiţie a benzilor dar lucrurile încep să se miște, deşi în mod dezorganizat.

    Care e legătura dintre edituri și ilustratori? Cum ajungi să fii publicat?

    Ileana Surducan: Sunt edituri care caută ilustratori și îi gasesc cel mai adesea după prezența lor online.

    Maria Surducan: Editurile trebuie să știe că exiști. Sunt ilustratori care se întreabă de ce nu-i publică nimeni sau sunt editori care ar vrea să facă asta, dar spun ca e scump. Costurile de tipar ale cărților de benzi desenate sunt foarte mari.

    Ce înseamnă grupul de ilustratori de bandă desenată din Cluj?

    leana Surducan: Clubul s-a înfiinţat ăn 2011, în urma unui workshop organizat de Centrul Cultural German si UAD. Centrul Cultural German din Cluj ne-a pus la dispoziţie biblioteca pentru întâlnirile săptămânale, ne-a finanţat publicarea albumului colectiv, şi ne sprijină activitatea. Nu suntem o asociație, ci doar un simplu grup care se întâlnește și lucrează. Singurul lucru ce ne leagă sunt proiectele. Participanţii nu sunt tot timpul aceaşi, deşi există un nucleu fix. Suntem vreo 20 de oameni în zilele bune, şi zece participanţi constanţi pe care se poate conta oricând. Ideea e că munca de la club nu e pentru nimeni un job.

    Maria Surducan: Clubul funcționează pe sarcini. Avem fiecare aportul nostru, discutăm, dar sunt și dăți în care ne întâlnim doar să ne vedem și ne punem și desenăm. Pe lângă centrul de la Cluj există unul la București, la Timișoara, dar și la Brașov, atâta doar că la noi poate suntem mai organizați.

    Care a fost proiectul de suflet, cu care ați vrea să vă lăudați?

    Ileana Surducan: Eu aș putea să vorbesc despre proiectul “Le Cirque – Journal d’un dompteur de chaises”, care ar putea fi numit proiectul meu de suflet. Este un album de 160 de pagini, publicat în Franţa, la editura Makaka. A fost o realizare mare, dar nu te poți culca pe lauri, au trecut deja doi ani de când l-am lansat.

    Maria Surducan: Munca cap-coadă la “Prâslea cel voinic și merele de aur”, proiectul cu care mă pot lăuda, a durat șase luni: trei luni scenariul și trei luni realizarea desenelor.

    Care este ultimul proiect la care ați lucrat?

    Ileana Surducan: Următorul proiect care se află în lucru este al Ambasade Cehiei și se referă la o colecție de benzi desenate despre relațiile româno-cehe. Lucrez la o astfel de poveste care ar trebui să iasă în iunie-iulie și care vorbeşte despre comunitatea de cehi din Banat. Am făcut documentarea prin satele respective, care se află în apropiere de Orşova. Nu multă lume cunoaşte zona aceasta, dar acolo se păstrează o limbă, un port, un mod de viaţă şi nişte tradiţii care nu mai există în Cehia.

    Maria Surducan: Lucrez la o carte care o să apară în Franța cel târziu luna viitoare, cu titlul “Foire du Nuit”, sau “Bâlci de noapte”, pe care am scris-o și am desenat-o. Este un roman grafic, de 80 de pagini în culori, în formatul 16/24 centimetri care va ajunge în tipar cât de repede.

    Legătura dintre Comics Club Cluj și “Glorioasa Fanzină”

    “Aveam “Glorioasa Fanzină” pe care o scoteam și la început era o revistă xeroxată, capsată sponsorizată pe urmă de Centrul Cultural Francez. Am început să o și vindem, pe urmă și am schimbat formatul. Scoteam câte un număr când era câte un eveniment important. Momentul în care s-a coagulat clubul de bandă desenată am încercat să legăm “fanzina” de el. Deși era tot aici, cu Adi Barbu ne-am întâlnit după câțiva ani, uitându-ne cine mai face același lucru. Împreună am publicat albumul Urban Comics – made in Cluj, cu povești legate de Cluj. Au fost 16 oameni care au participat, a ieșit o ediție bilingvă. “Fanzina” a ajuns la numărul 12”
    – Ileana Surducan

    #4920 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Interviul (integral) acordat revistei TERAPIE DE BASM nr.3

    1 – Nume , prenume , ocupatie (for the record)
    Record this: Marian Mirescu, filolog, ocupatia actuala: Marketing.

    2 – Ai fost surprins in nenumarate randuri facand BD-uri, esti membru activ marcant in miscarea BD din Craiova si din tara. Esti recidivist BD. Ce ai de spus in apararea ta?
    Faptul ca am fost surprins deseori facand BD ma face sa cred ca am un dosar pe undeva. Pasiunea nu este pasiva, iar persistenta te face marcant, in timp, si marcat de timp. E ceva natural. Sper sa fi fost si consistenta, totusi.
    Si-apoi intamplarea face sa vietuiesc intr-un oras pus pe o harta BD prin cateva nume si publicatii cu trecut si prezent. N-am facut decat sa execut niste ordine interioare.

    3 – Ce este banda desenata pentru tine? Care este primul lucru la care te gandesti cand spui BD?
    Spectacol. Gandul este altminteri copilaresc… OH! Vruumm…AH ! Uaa ! Nuuu! eh-eh…Ziuum !…in timp ce…Bum !

    4 – Cand ai citit prima data o banda desenata, care a fost aceasta si cine ti-a recomandat-o (procurat-o)? (spune tot derBeDeule !)
    Printre primele benzi desenate vazute au fost, in dezordine, Journal de Mickey, Vaillant le Journal de Pif, benzi desenate sarbesti din programme (guide-uri) TV, Max & Morritz, Arici Pogonici… candva in timpul scolii primare (intr-o galaxie foarte indepartata). De citit, nu mai stiu. Poate Pif, pe cand nu stiam franceza.
    Era cat pe ce sa fiu derbedeu cu site cu tot: am avut un proiect, cu Junior, derbed.eu, la care a trebuit sa renuntam din lipsa de timp. Pe prima pagina era bedeaua lui Valentin Iordache cu “derBDeul”. A si fost cumparat intre timp.

    5 – Cand ai facut prima banda desenata si ce te-a determinat?
    Am facut prima mea banda desenata, stiind ca fac o banda desenata (cu casete, bule si chestii d’astea), probabil pentru unul dintre concursurile organizate de revistele Pif si Cutezatorii. Imi aduc aminte ca era o banda desenata de cel mult doua pagini, daca nu chiar intr-una, in registru comic cu Pif care vse intalneste cu Rahan. Pe atunci eram sub vraja artelor plastice si spectacolului.

    6 – A fost probabil un moment in care ai realizat ca ai de a face cu o arta in sine. Care a fost contextul, care a fost reactia?
    Nu, n-a fost. Si acum as spune ca Banda Desenata are un limbaj care permite o exprimare complexa artistica. In acel “context”, revelatiile erau subversive, fiind in primul rand individuale, iesite din rand, din front. Ca urmare, “reactiile” ma transportau intr-o lume in care BD era o arta in sine, ca filmul, dansul, muzica, pictura…Evadam.

    7 – Daca ar fi sa concretizezi in cate un cuvant perioadele BD prin care ai trecut (potentiala legatura cu perioadele in care ai trait si prin care ai trecut – anii 70, 80, 90, comunism, tranzitie, hippie, rock etc.) care ar fi cuvintele si mai ales de ce?
    Mai intai, cuvantul cheie este EVADARE. De fapt, in comunism i se spunea evaziune, un cuvant saracit “fiscal” in capitalism. Arta care devia “evazionist” de la realitate luminoasa, eroica, reflectata de arta “angajata”. Bedeaua, saraca, cu origini capitaliste agravante, n-a scapat acestei taxari, fiind subjugata ideologic. Cea oficiala, evident. Orice forma de propaganda era buna. Mai ales cu mijloacele inamicului.
    Anii 70, FLOWER POWER : au fost anii aflarii benzii desenate din putine surse “occidentale” si a aflarii in treaba: in universul meu paralel faceam si imi publicam benzi desenate.
    Am debutat, ca grafician, in revista liceului. Cu BD am debutat in revista studenteasca a Universitatii din Craiova, care sub acoperirea paginilor dedicate faptelor de vitejie ale Supereroului Epocii de Aur, apareau niscai nazbatii… Mda. Ar trebui sa fie un alt dosar cu astea pe undeva. La insistentele unui redactor sef, care, nu stiu prin ce meandre onomastice, purta acelasi nume, am concentrat in vreo doua pagini o bedea de peste douazeci de pagini. Este o trista amintire. A fost o dureroasa experienta: am asistat inca din tipografie la transfigurarea planselor mele in falsuri strambe de mii de exemplare pentru straini ochi.
    Anii 80, SOLIDARITATE, anii cenaclurilor (cluburi, acum) SF (BD, mai ales, la Craiova), si a consfatuirilor nationale (conventii, pe stil nou), care au scos la lumina amatorii in publicatiile de gen (”Anticipatia”) si intr-o multime de almanahuri – pe cand revistele “pentru copii si tineret” publicau doar profesionisti. In aceasta ambundenta bezmetica se puteau ascunde “soparlele”. Au fost ani de rezistenta prin creatie, chiar daca multe lucrari au ramas la sertar. Dupa 89, in mare parte acestea au devenit repede datate, obsolete.
    ROCK, all the way! 😉
    In anii 90, HAOS: inversunarea n-a slabit si a iscat proiecte entuziaste, tarzii, multe, ridicole. Intr-o tranzitie a dezindustrializarii credeam intr-o industrie BD, intr-o vreme cand potentailii finantatori de acum treceau atunci de la bisnita la marea bisnita. Si nu s-au oprit. Jail was the limit!
    O generatie se consuma oarecum descumpanita in visele ei inadaptabile si alta mijea crestea odata cu tranzitia avand o vis-iune discontinua.

    8 – Care ar fi argumentele tale in a convinge „un profan” in a citi benzi desenate?
    Profanii sunt convinsi ca citesc benzi desenate.

    9 – Ca artist, ilustrator, scenarist si creator BD, ai un potential raspuns la contextul cultural actual de la noi?
    Da: solidaritatea in diversitate.

    10 – Ce sanse ne dai ca revista (raspuns sincer cu justificari)?
    Aah, BD! Asteptarile sunt mari, mai ales dupa locul fruntas obtinut intr-un top al publicatiilor BD, care denota si determinare din partea voastra. Am scris impresiile despre primele doua numere si vreau sa vad acest de-al treilea numar pentru a vedea incotro va duceti, pentru ca imi pare ca sunteti in cautarea unei formule. Va sa fie acest numar, care iata, are si interviu si lucrari ”straine”, Formula? N-am cum sa dau un raspuns din interiorul acestui numar. Ca TPB sa mearga cat mai departe depinde numai de voi. Nu va puteti plange de nimic odata porniti pe acest drum.

    11. Ai reusit sa combini o tipa cu vasta colectie de BD-uri?
    Nu sunt colectionar, iar „colectia” BD din biblioteca este vasta poate intr-o acceptiune si apreciere actuale. Cred ca o „tipa” ajunsa la mine acasa era impresionata de vastele rafturi (cu carti), abia dupa care era induiosata de micul sector BD (cu usa). The inner child, aaaw…
    Puteam sa ma opresc la „Era de ajuns ca o tipa sa ajunga la mine acasa”, dar suntem intr-o revista BD

    12 Ai putea sa dai cate un titlu (doua daca consideri necesar) de serie sau album bd pe care-l consideri elocvent fiecarei perioade mentionate anterior?
    Felul in care un autor de BD citeste BD ar trebui sa fie unul aparte. Stiu ca ma bucuram (sau nu) de povestea desenata, dar o si exploram, invatam, cum ar veni. In anii 70, cei de “scoala” BD, sursele de benzi desenate erau putine: anticariatele, lectoratul englez si cel francez, In cel englez, de pilda, l-am descoperit pe Frank Frazetta, iar in cel francez o seama de reviste legendare (Pilote, Cahiers de la Bande Dessinee, L’Écho des savanes, Circus, Fluide glacial, Métal hurlant, Spirou, P.L.G.P.P.U.R….)
    Se zice ca anii 80 au adus inca si mai multa libertate de exprimare pentru o banda desenata mai sloboda si fara perdea. Demitizarea era productiva, acolo unde se putea aplica, pentru ca parodia si pastisa functionau deja. Un exemplu (de demitizare) a fost atunci Watchmen. In aceeasi perioada, ecranizarile benzilor desenate se inmultesc si-si castiga un statut mai bun si locuri fruntase la box-office. Toate astea au luat amploarea pana in ziua de azi, in care demitizarea si-a pierdut suflul.
    Am raspuns cu niste generalitati, dar, ras-spus ca eu citesc ca un “autor” si pentru mine tot ce citesc e important.
    Pentru deceniile respective, ar putea fi (a)numite titluri elocvente, dar acestea se gasesc in topuri ale fanilor – pe care nu i-as putea contrazice -, dat fiind ca eu nu am avut acces in mai tot acest timp si acele vremuri la titlurile respective, din care am recuperat foarte putine mult mai tarziu.
    Cultura mea BD este una peticita si preponderant europeana. In schimb, cultura si experienta mea artistica generala m-a ajutat sa extrapolez, sa valorific aceste petice si sa inteleg cum de-a aparut banda desenata si cum (de) functioneaza ea.

    13. Avem in prezent cateva” trenduri” bd active in tara, american comics, underground, manga sau clasice . Unele sunt mai de amploare, altele nu. Cum vezi aceste directii si unde te ai amplasa ( cu argumente si exemple 🙂 ?
    American comics este ceva care mai mult se citeste decat se face. Singura serie care se revendica singura ca fiind “în stilul benzilor desenate Marvel/DC Comics” este Harap Alb continua. Un alt titlu cu sonoritate Marvel a fost Carusel. In cea de-a doua serie Carusel, de-acum cativa ani, in ciuda formatului “comic book” si consistentei (spre suta de pagini), contributia autorilor romani era minora, exceptandu-l pe Sandu Florea, care, in fine, in intervalul de la prima serie la aceasta, devenise un artist pentru Marvel (si alte edituri nord-americane).
    Desenatorii romani de comics nu lucreaza pentru edituri romanesti. Victor Drujiniu… Stai, care edituri?
    Underground este, stilistic si metaforic, o mare parte a productiei populare interne. La noi, acesta transcende Banda Desenata intr-o sfera generoasa a artei secventiale, iar produsele sunt sporadic adunate in publicatii specifice. Undergroundul este o refulare. Este o tentatie si poate fi o etapa in formarea unui desenator si a unui autor (bedeast). Cei care se intampla sa ramana la acest mod de exprimare sfarsesc prin a transmite mesaje coerente, fie si prin repetitie sau parafrazari. Nu am exemple folositoare.
    Manga nu mai este un stil “BD”, este un stil de viata – “Otaku” -, cu o coerenta demonstrata prin evenimentele organizate si publicatii destinate unui fel de club. Aparent, cele doua fandomuri vor avea un unic templu: EECC. In privinta creatiei Manga propriu-zise, as mai spune ca autori (bedeasti) remarcabili au urmat alte drumuri, cum ar fi ilustratia, animatia, concept art: Daniel Horia Kaeru, Alexiela, Veronica Solomon Inkamon…
    Clasicismul nu este o tendinta. Cred ca e vorba, stilistic, de mainstreamul “european” perpetuat de clasicii veterani supravietuitori si tinerii clasicizanti care, la fel, lucreaza partial sau integral pentru edituri straine. Alexandru Talamba, Cristian Pacurariu, Adrian Barbu, Augustin Popescu, Ileana Surducan, Maria Surducan si altii. Acest clasicism exista deja in comics si in Manga, atat cat si cum sunt astea la noi.
    Eu? Ca autor, in spatele unui super-erou, vad o poveste. Daca n-o vad, imi ramane, fragmentar, grafismul, maiestria pencillerului si inkerului, pe care le pot admira ca desenator. Acelasi desenator este in cautarea Liniei, fie ea de stampa japoneza, fie de fresca pre-columbiana, fie de BD franco-belgiana. Ma adancesc in undergroundul meu si ma defulez desenandu-ma. In ciuda marginalitatii mele BD, cred ca sunt considerat mai degraba un autor de mainstream. Dar asta este alta problema. Una de cunoastere. Prin urmare, sunt dependent de toate.
    Mai sunt si desenatori care nu fac parte neaparat dintr-un val si care se lasa dusi de valuri si care vor ajunge, in timp, undeva, atata timp cat vor desena cu aceeasi patima si placere. Se stiu ei.

    14. Ai avut un album bd pregatit de print. Nu a mai aparut din pacate. Care e povestea din spate si ce ar insemna reactivarea proiectului in contextul actual (presupunand ca mai e o posibilitate)?
    Sunt proiecte prea personale ca sa aiba intaietate asupra urgentelor cotidiene 😀 Pe parcurs au aparut si altele, colective, ca acest “MONSTRI”, din care au aparut doua “volume” in AH, BD! Sper sa scot si pe cel de-al treilea in aceasta toamna si sa-l lansez la Conventia Romana SF de la Craiova – daca primesc si ultimele planse si…daca se tine RomCon-ul. Dupa care, promit, ma ocup de proiectele personale. Ar fi timpul, avand in vedere ca unul dintre ele este cel de la asa-zisul meu debut in print, de care vorbeam mai devreme! Asadar, sunt mai multe “albume”. Folosesc ghilimelele pentru ca vor avea un format si o formula, si ele, personale, la care sper ca tipograful sa adere cu incredere, pricepere si curaj. Teasing, eh?
    Singurul “album” publicat este unul virtual, realizat ca o culegere de lucrari scurte: “Marian Mirescu dessine des ABERRATIONS” – AH, BD! nr. 15, in care exista crampeie din cateva proiecte despre care vorbim aici. Titlul este preluat de la ABERATIE, a carei prima parte este publicata alaturi. Partea a doua nu a aparut inca. De fapt, nici aceasta prima parte nu a aparut inca in forma prevazuta. Adica “sonora”. Nu spun mai mult, pana cand va aparea in… album.
    La urma urmei, proiecte de amator nu are nimic imperios.

    http://dreamworld.syndicart.net/forum/viewtopic.php?p=5911#5911

    https://www.facebook.com/terapiedebasm

    #4921 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Din nou, in revista STRIP PRESSING, apare un interviu cu un autor roman de benzi desenate, un bedeast, pe scurt, ca sa va mai sacai cu acest termen, care crede ca i se potriveste lui… Viorel Pîrligras.
    Multumim editorului Marko Stoianovici pentru interesul continuu acordat artistilor romani si lui Dragan Predici pentru talmacirea din limba romana in limba sarba.

    VIOREL PIRLIGRAS

    I n t e r v i u

    1. Cand a fost prima ta intalnire cu BD?
    La asta răspunsul este simplu: prin 63-64, să fi avut vreo 4-5 ani, în călătorie cu familia la bunicii din Moldova, în colţul celălalt al ţării, ca să nu mă plictisesc, mama mi-a cumpărat o revistă pentru copii de la un chioşc. Era celebra revistă franceză „Vaillant”, iar dragostea a fost instantanee. De atunci am început să gândesc în bandă desenată.

    2. Cred ca atunci ai inceput si cu desenarea, sau a fost mai tarziu?
    Nu, începusem deja în jurul vârstei de vreo trei ani. Am umplut muuulte caiete cu desene independente, unde fiecare desen spune o poveste întreagă. Părinţii erau fascinaţi de complexitatea poveştii. Când am descoperit revista de benzi desenate şi faptul că se poate spune o poveste şi din mai multe secvenţe desenate a fost pentru mine o revelaţie. Timp de câţiva ani, am făcut câteva sute de pagini de benzi desenate cu Pif, de departe favoritul meu.

    3.Catelusul Pif intr-adevar a ramas ca un BD cult la Romania. Ai avut sprijin si incurajare de la parintii tai cu desenarea si BD pe timpul copilariei si adolescentei?
    Slavă Domnului, nu mi-au pus beţe în roate, m-au lăsat să desenez liniştit. Practic, nu am avut interdicţii. Au înţeles pasiunea mea pentru benzi desenate care mă făcea, de exemplu, elev fiind, să mă scol dimineaţa la ora 6 ca să desenez la banda care mă fascina, deoarece la ora 7,30 trebuia să plec la şcoală. Aşa că au fost de acord şi cu mutarea mea, în clasa a V-a, la Liceul de Artă. Se bucurau de toate reuşitele mele, iar mama mai păstrează şi acum, cu sfinţenie, caietele mele vechi pline cu aventurile lui Pif. În plus, cred că erau mulţumiţi că aveam o astfel de pasiune, că nu aruncam banii pe ţigări şi că îi dădeam pe publicaţii BD, că frecventam Lectoratul francez al Universităţii Craiova, de unde împrumutam Tintin-uri şi Spirou-uri decât să frecventez barurile. Dar cred că cea mai mare mulţumire o aveau pentru faptul că pasiunea mea nu numai că nu-mi afecta procesul de instruire la şcoală, ci îl şi stimula – eram premiant şi şef de clasă.

    4. Debutul tau ca un autor de BD a fost deja in 1970, cand aveai doar 11 ani, la un concurs de BD national. Ce a insemnat pentru tine participarea la acel concurs si primirea diplomei de merit?
    N-a fost propriu-zis un debut pentru că BD-ul meu n-a fost publicat. Eu cred acum că toţi participanţii au primit atunci câte o diplomă, dar pentru mine, ca şi pentru ei, a fost o încurajare extraordinară. Am şi acum 2 exemplare din revista cu lista premianţilor pentru că era incredibil pentru mine să-mi văd numele într-un singur exemplar: am vrut să mă conving că îl găseam şi în restul tirajului.

    5. Dar nu a trecut mult timp pana cand a aparut si BD de al tau intr-o revista. Cred ca a fost cu doi sau trei ani mai tarziu cand ai castigat premiul I la concursul “Minitehnicus are o idee!”. Cum te-ai simtit in acele momente si cum te-a afectat acel succes?
    Evident că am avut o mare satisfacţie. Cu atât mai mult cu cât mi-au publicat una din planşele pe care le trimisesem, cu mult înainte de anunţarea rezultatelor concursului. De fapt, evoluasem mult. Învăţasem să folosesc mult mai bine tehnica colorării cu tuşuri colorate. Pentru cine nu ştie, această tehnică foloseşte culori puternice care se usucă foarte repede, aşadar, ca să obţii efecte de degradeuri trebuie să ai o mână sigură. În plus, griurile colorate se obţin prin starturi succesive de culoare. Destul de dificil faţă de tehnicile obişnuite de culori de apă, dar mult mai aproape de culorile vii pe care le vedeam în Pif, de exemplu. Publicarea planşei a fost şi primul contact al meu cu tiparul, în care am văzut că cca 20-25% din calitatea culorii se pierde.
    Ca să rezum: cred că am fost mult mai încântat de tipărirea planşei decât de premiul luat, care a venit doar ca o confirmare a calităţii muncii mele.

    6. Concursurile acele de la inceput aniilor ’70 au fost cu mare succes pentru BD in Romania. Au aparut multi autori, printre care ai fost si tu. De ce BD nu a mers mai departe de atunci in dezvoltarea sa?
    Într-adevăr, mulţi din cei 230 de premiaţi la concursul Pif au continuat să creeze benzi desenate, apăruse şi o editură specializată – „Stadion” – care publica, sub peniţa desenatorilor profesionişti, adaptări BD după operele literare clasice – de la „Tarzan” la Jules Verne, totul mergea pe un curs ascendent, entuziast şi normal. Din nefericire, politica partidului comunist aservită lui Ceauşescu, sub pretextul economiei de hârtie, a impus o epurare culturală în rândul întregii prese. Au dispărut astfel brusc, în 1974, trei sferturi din periodicele româneşti, iar editurile şi-au văzut planurile editoriale diminuate dramatic. Puţinele tipărituri rămase erau astfel mai uşor de controlat de cenzura comunistă. Pentru BD, efectele au fost 2 şi dezastruoase amândouă. Pe de o parte, desenatorii s-au trezit că nu mai au unde publica şi că munca lor devenea inutilă, drept pentru care mulţi au ales alte meserii, uitând BD-ul. Cazul cel mai dramatic este al unui desenator bucureştean – Nicu Russu – care trăia, împreună cu familia sa, exclusiv din BD, şi care s-a sinucis. Pe de altă parte, acest gol de publicare a BD-ului, extins pe aproximativ 15 ani, a dezobişnuit publicul cu acest gen, iar efectele se resimt şi acum. BD-ul a devenit încă de atunci un gen de nişă, practicat doar de pasionaţi, care găseau cu greu locuri de publicat. Aşa încât se întâmplă că încă am în sertarele mele multe benzi desenate inedite, create pe vremea aceea.

    7. Chiar asa, cred ca acea perioada a fost un fel de “gaura neagra” pentru BD in Romania. De la asa frumos inceput al tau, fiind un autor tanar si cu o perspectiva buna, cum ai continuat tu personal cu dezvoltarea ta in BD si cum te-ai descurcat in acea perioada?
    Da, e bine spus „o gaură neagră pentru BD”. Aş spune că a fost o gaură neagră şi pentru România. Ei bine, această secetă din BD a însemnat totuşi pentru mine o înverşunare în ceea ce priveşte genul. 1074-1978 a fost o perioadă de acumulări, dar şi de realizări.
    Prin 1975 descopeream la Lectoratul francez al Universităţii Craiova, nişte reviste de BD noi. Se numeau „Tintin”, „Spirou”, „Mickey Mouse Magazine”. Efectul a fost năucitor asupra mea. Vedeam pentru prima dată alte benzi desenate decât cele din categoria Pif, care influenţaseră o generaţie întreagă de bedeişti. Ţin minte că planşele din seria „Buddy Longway” ale lui Derib m-au lăsat cu gura căscată. Pentru prima dată vedeam „risipă” de artă grafică – pagini întregi fără text în care personajul se plimba cu calul prin nişte decoruri somptuoase şi ameţitoare de munte. Era incredibil. Şcoala Pif ne învăţase să nu existe casetă fără text. Nu văzusem în Pif niciodată o casetă cât o planşă (ba da, într-un Rahan, dar nu se pune tocmai pentru că era excepţia), nu văzusem în Pif vreodată jocul expresiilor şi emoţiilor mute aşa cum apăreau ele, de exemplu, în „Comanche”, de Hermann şi Greg. În plus, eu îl ştiam pe Greg doar ca autor al seriei comice „Les As” din Pif, eram siderat să-i întâlnesc semnătura ca scenarist al atâtor serii realiste de mare anvergură. L-am suspectat multă vreme că n-ar fi acelaşi personaj. În schimb, exista alt „Greg” în Tintin, care desena aproape identic ca stil grafic şi gaguri, doar că se numea Dupa, iar seria „Cubitus”. Târziu aveam să aflu că Greg avea un studio propriu cu desenatori formaţi în stilul său. Erau multe serii fermecătoare acolo: „Tounga”, concurentul lui Rahan, feerica „Olivier Rameau”, „Blueberry”…
    Spirou era o altă uimire pentru mine. Serii serioase făcute cu personaje comice. O adevărată şcoală care nu semăna nici cu Pif, nici cu Tintin. Aveam să-l întâlnesc aici pe genialul Franquin. În „Mickey Mouse”, pe lângă personajele cunoscute din filmele animate care rulaseră şi în România, mai descopeream o serie, americană de data asta: „Flash Gordon”. O altă şcoală, un alt stil. Peste toate acestea, în 1978 mai aveam o revelaţie. Descopeream în Biblioteca Institutului de Arte Plastice din Bucureşti o colecţie de reviste nemţeşti – „Novum Gebrauchsgraphik” care îmi oferea alte surprize. Revista trata fenomenul grafic contemporan internaţional (de altfel, figura în patru limbi) şi trata banda desenată ca o expresie grafică ca toate celelalte creaţii grafice. Acolo i-am descoperit, e drept doar prin puţine imagini şi mici explicaţii, pe Druillet cu barocele sale pagini din „Lone Sloane”, pe Moebius cu fantasmagoriile grafice din „Le Garage Hermetique”, noul „Tarzan” de Burne Hogarth sau fanteziile erotice ale lui Milo Manara.
    Toate acestea mi-au schimbat felul de a vedea, înţelege şi crea banda desenată. A fost o perioadă în care am şi creat mult, în paralel urmându-mi şi studiile şcolare. Atunci am desenat BDSF-ul „Aurul planetei”, o poveste cu puternice influenţe „Dani Futuro” pe care-l admirasem în Tintin. A fost publicată mult mai târziu, peste vreo 15 ani. Tot atunci am realizat şi „Escală pe Tobra”, care a apărut abia în 1992, practic primul meu volum BD. Evident, o poveste tot SF.
    În toamna lui 1978 am plecat în armată. BD-ul însă n-avea să mă părăsească nici aici. În 1979, într-o permisie, am descoperit în librării albumul BD al lui Sandu Florea – „În lumea lui Harap Alb” (premiat la Stresa, Italia, la Euroconul SF din 1980). O nouă revelaţie. Influenţat de Burne Hogarth, Sandu Florea îşi schimbase abordarea grafică (bine, şi-a mai schimabat-o de câteva ori de atunci) dar efectul era formidabil. Am fugit acasă să iau bani şi m-am întors în librărie s-o cumpăr. Ştiu că toată ziua am petrecut-o pe o bancă savurând-o în detaliu.
    În armată n-aveam timp şi spaţiu ca să desenez, dar am început să scriu scenarii sub forma unor mici proze SF. Aşa încât, la eliberare, în 1980, înregistrasem deja o evoluţie şi în privinţa textului.
    Iar anii 80 sunt o cu totul şi cu totul altă poveste…

    8. In ani ’80 in Romania a fost o activitate foarte intensa in domeniul SF. Si tu ai participat la cenaclurile SF, chiar si ai infiintat unul. Ai fost intre entuziastii SF si cei care au fost iubitori de BD?
    Da, anii 80 au fost, în ciuda restricţiilor regimului comunist, foarte benefici pentru mine. Terminasem stagiul militar şi mă lipisem cu benzile mele desenate science fiction de un cenaclu literar cu un astfel de profil. Am luat rapid câteva premii la concursurile organizate de cenaclurile SF, ceea ce, mărturisesc, m-a stimulat, chiar dacă publicarea întârzia să apară. Revista „Ştiinţă şi Tehnică” a început totuşi să-mi publice caricaturi şi chiar o bandă desenată într-un almanah. Era vorba de o planşă cu un personaj care avea să prindă foarte tare la public, în ciuda faptului că am desenat apoi puţine planşe cu el. Este vorba de Fergonaut, un animal fantastic, cubic, cu trompă de elefant şi arc la bază, pe care ţopăia. În 1981 aceeaşi revistă, împuternicită politic să controleze manifestările tinerilor iubitori de science fiction, a fost nevoită să editeze, sub presiunea crescută a textelor şi desenelor ce curgeau la redacţie, un almanah SF. Almanahul Anticipaţia a fost o bună supapă pentru a-mi publica producţiile BD, precum şi scrierile SF. Au apărut, până în 1989, în seria almanahurilor, mai multe stripuri comice cu cosmonauţi, dar şi benzi apreciate, precum „Poarta”, istoria a doi hominizi dintr-o lume în care spaţiul, timpul şi materia sunt diferite, apoi „După-amiaza unui faun” – un robot hamletian de întreţinere a bunei dispoziţii, „Amintiri” – un monstru care are amintiri umane. În 1982, am înfiinţat un nou cenaclu, împreună cu un grup de scriitori SF. Se numea „Victor Anestin” (în memoria unui scriitor local al genului, care trăise în prima jumătate a secolului XX), dar era cunoscut mai mult sub denumirea de SFVA. De ce era important acel cenaclu? Pentru că reuşisem să-l cooptez şi pe „tânărul” Marian Mirescu, cu care mă întâlnisem întâmplător pe stradă, într-o seară, după ce legătura dintre noi se rupsese în urmă cu vreo 4-5 ani, când plecasem în armată. De Marian Mirescu mă lega o amiciţie şi o pasiune comună pentru BD încă din liceu. Ne întâlnisem la un cineclub, unde eu realizam filme de desene animate şi lucrasem împreună un film. În paralel, făceam schimb de Pif-uri şi comentam seriile care apăreau acolo: Rahan, Dr. Justice sau Corto Maltese. Aşadar, în 1982 se crea nu doar un cenaclu SF, ci nucleul a ceea ce va deveni Banda Desenată Craioveană. Marian avea talentul „pedagogic” de a aduce la cenaclu tot felul de studenţi talentaţi la desen. Dintre ei, nu s-a molipsit de banda desenată decât Valentin Iordache, fost coleg de facultate cu Marian. Un an-doi mai târziu s-a lipit de grup şi un student entuziast care nu desena, dar colecţiona BD-uri: Dodo Niţă. Activitatea era febrilă, făceam calendare şi fanzine BD clandestin, o mică expoziţie şi chiar se vorbea că SFVA ar însemna, de fapt, „SF Visual Arts”. Prin Lectoratul francez de la Universitatea din Craiova, unde ne împrietenisem bine cu lectorele, descopeream autori străini aflaţi pe val, precum Bilal, Andreas, Christin-Mezieres, Godard-Ribera, Schuiten. Am făcut în acea perioadă multe bedeuri de sertar, unele rămase astfel şi azi, precum „Citadela”, o poveste stempunk în care culoarea invadează o lume în alb şi negru. Tot în această perioadă am făcut şi prima BD tridimensională – o poveste în care, la final, personajul dintr-o lume fantastică conştientiza că lumea lui BD are doar două dimensiuni şi scotea la propriu mâna afară din bandă, în lumea nostră. A fost o lucrare dificilă deoarece a trebuit să îmi torn mâna în gips, să fac un mulaj pe care să aplic bucăţele de hârtie lipită, apoi să şlefuiesc şi să colorez mâna prinsă la rândul ei de banda desenată. Deşi originală, banda nu putea fi, evident, publicată, din cauze tehnice în primul rând, iar la expoziţiile din ţară era dificil de transportat.
    În 1988 am reuşit, împreună cu un amic iubitor de SF, să convingem pe directorul unei instituţii muzicale să editeze o revistă SF pe care s-o facem noi. A apărut astfel „Orion”, un trimestrial format A3, cu 32 pagini pe hârtie de ziar, dar care, în plină dictatură, printr-un complex de împrejurări ciudate, apărea în 150.000 exemplare şi nu conţinea nimic politic. Nici măcar fotografia tradiţională a lui Ceauşescu care se punea pe toate publicaţiile vremii. În „Orion”, reuşeam să public şi benzile lui Valentin Iordache, şi pe cele ale lui Marian Mirescu, şi, evident, creaţiile mele. Am publicat astfel „Clipe…” – un SF care, deşi se petrecea într-o lume a viitorului, făcea referire la condiţia autorului BD într-un sistem opresiv; „Înăuntrul acesteia, înafara celeilalte”, un BD la pachet cu o proză SF, scrisă tot de mine – „Doi ciorapi de două culori” -, două subiecte ecologice care se intersectau într-un anumit punct, pentru ca apoi să evolueze mai departe separat; „Vânătorul de mutanţi” – varianta proprie a unei BD văzută într-un fanzin SF francez. Mai mult, ambiţia mea a fost să promovez şi banda desenată străină în această revistă, drept pentru care, am publicat în serial celebra „Barbarella”, de Forest. Un gest curajos, dar şi inconştient, pentru că nu cerusem şi nu plăteam copyright-ul. În plus, efortul era foarte mare, deoarece lucram pe fotocopii de hârtie foto, unde acoperisem bulele cu hârtie albă şi scriam de mână traducerea textului. Adăugaţi la munca mea creativă şi pe cea de corector al textelor din revistă+ilustraţiile, toate acestea în timpul liber, după 8 ore de serviciu la o instituţie de construcţii industriale, şi vă veţi face idee despre efortul fantastic, plătit simbolic. N-am rezistat decât un an. La finele anului 1989, sătul mai ales de tratamentul administraţiei revistei care nu-mi înapoia desenele din tipografie decât contra unui cadou bănesc, iar când mi le înapoia ele arătau jalnic, murdare şi îndoite, am plecat de la conducerea revistei, lăsându-l pe Marian Mirescu să preia frâiele grafice. Credeam că voi avea parte de mai multă linişte creativă. Vai însă, aşa cum am spus, era finele lui 1989 şi nu ştiam ce grozăvii se pregăteau la acel sfârşit de an în România şi nu numai…

    (va urma)

    #4922 Răspunde
    _Maxim
    Participant


    9. Chiar asa, grozavii pe care le am trait cu totii. In anii ce au urmat, prin anii ’90 mai ales a fost o expansiune BD de tot feluri de reviste, saloane, expozitii. Ai avut speranta ca acele schimbari, nu doar artistice, vor aduce zile mai bune pentru BD in Romania, si chiar pentru tine insuti?
    Evident, cred că toată suflarea bedeistă din România a sperat că lucrurile din BD vor intra pe un făgaş normal, firesc, aşa cum decurg în toată lumea civilizată. Am avut chiar şi posibilitatea să plec din ţară, dar am fost foarte optimist în ceea ce priveşte viitorul, aşa că am rămas. Din păcate, am rămas să mă bat cu morile de vânt.
    În prima lună a anului 1990, la o lună de la Revoluţia română care îl dăduse jos pe Ceauşescu, împreună cu Dodo Niţă şi un alt amic, scriitor de SF, am pus bazele unei edituri care avea ca scop să publice SF şi BD. Am intitulat-o chiar… SFVA, urmărind continuarea firească a cenaclului cu acelaşi nume, devenit între timp „Societatea Fanilor Victor Anestin”, pentru a păstra iniţialele. În revistuţele SF pe care am reuşit să le edităm într-o plină junglă editorială şi socială, în care economia se comporta sălbatic, am strecurat şi câteva benzi desenate de-ale mele şi de-ale lui Valentin Iordache (Marian Mirescu se afla în altă barcă editorială şi nu am colaborat prea strâns). Cristian Ciomu, al patrulea desenator craiovean, deşi a poposit târziu în barca noastră, activa încă de atunci cu benzi desenate la o revistă de copii numită după personajul său – „Prichindel”.
    Revenind la editură, ceea ce am reuşit, abia în 1991, a fost să publicăm „Istoria Benzii Desenate din România”, de Dodo Niţă, un volum care, deşi avea multe carenţe informative, avea meritul de a fi prima astfel de lucrare apărută vreodată în România. Editura mi-a tipărit şi volumul „Escală pe Tobra” – o bandă desenată completă pe care o realizasem în anii 70, un volum care, dacă nu s-a bucurat de succes financiar, măcar a primit un premiu pentru BD la Romcon 91 de la Buzău – conSFătuirea cluburilor SF din România. La sfârşitul anului, editura se destrăma din multiple cauze, totuşi, în viaţa noastră BD apăruse ex-directorul Salonului BD de la Angouleme şi apoi Grenoble – Pierre Pascal. Un tip extraordinar care venea des în România, în concedii la mare, şi care s-a mirat să ne cunoască, s-a mirat că există BD în România. El a fost cel care ne-a încurajat, şi, pentru că apăruseră multe încercări de reviste BD – chiar şi eu colaborasem cu unele, publicând stripuri sau poveşti BDSF -, Dodo Niţă s-a zbătut şi a reuşit să ia legătura cu principalii desenatori BD din ţară şi să organizeze primul Salon BD, la Bucureşti. Eu am făcut afişul, iar o revistă de copii din Bucureşti ni l-a tipărit. Salonul nu s-a bucurat de mare succes, presa aproape că l-a ignorat, dar meritul lui a fost că a stabilit legături între noi, autorii BD.
    Din 1992, am început o colaborare cu un săptămânal de muzică pop şi rock, unde am publicat, timp de 8-9 ani, câte un strip tematic dintr-o serie ce s-a numit „Polifonia”. Seria a murit o dată cu moartea revistei. În afară de stripurile rock, am publicat acolo şi o poveste realistă, „Cântecul tăcerii” – istoria unei trupe rock care se sfârşeşte prost. O întreagă generaţie rock de atunci îşi mai aminteşte şi azi de mine. Încă sunt oprit pe stradă de câte un fan al epocii de atunci – cred că asta e marea mea performanţă în materie de celebritate. În 1994, am demarat cu o altă serie de stripuri zilnice, creată pe reţeta Snoopy, ce prezenta aventurile domestice ale unui căţeluş numit „Oscar”. Seria a pornit la cererea unui cotidian din Timişoara. Tot acolo făceam şi o bandă desenată de o planşă în fiecare supliment de week-end. Alesesem ca subiect reluarea în registru modern a peripeţiilor unui personaj clasic în România din perioada celor două războaie mondiale – Haplea, un ţăran venit la oraş cu apucăturile rurale. Colaborarea a durat doar două luni, pentru că patronii ziarului nu mi-au plătit nimic, deşi promiseseră o sumă frumoasă, dar aventurile lui Oscar au continuat la scurtă vreme la cererea unui alt cotidian, de data aceasta din cealaltă parte a ţării, la Iaşi. Colaborarea a durat peste 13 ani, şi s-a soldat cu desenarea a circa 4000 de stripuri, devenind cea mai longevivă şi cuprinzătoare serie din România.
    În palalel, am publicat şi benzi desenate SF în diverse reviste care plăteau mai mult sau mai puţin. În 1994 mi-am autoeditat o culegere de povestiri BD „Lumi paralele”, ce reunea principalele benzi făcute de mine, în alb-negru şi în condiţii tipografice precare. Deşi conţinea povestiri ce se bucuraseră de succes altădată, precum şi inedite, difuzarea, ca şi receptarea, a lăsat mult de dorit. Am participat, în calitate de membru al delegaţiei române, şi la Salonul BD de la Charleroi, Belgia, în 1994, unde am prezentat interes nu pentru creaţiile noastre, ci doar pentru că veneam dintr-o ţară pe care toată lumea o ştia ca fostă a lui Ceauşescu. În 1996, la Salonul internaţional BD român din Craiova, am fost invitat special, dar, deşi pregătisem un scenariu ambiţios pentru prezentarea mea, organizatorul – Serviciul cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti a mizat pe seriile franceze, respectiv Corto Maltese, care a dominat vizual expoziţia.
    În 1993-94, am inventat un gen numit „BeDefic” pe care l-am promovat în diverse fanzine pe care le editam singur – „Altceva” sau „Orion”. El se prezenta prin povestiri ce melanjau naraţiunea literară cu elemente sau chiar pagini întregi BD. Genul a fost primit cu entuziasm mai ales de comunitatea SF, dar, pentru că era dificil de imaginat o poveste care să cuprindă porţiuni literare pure şi să beneficieze şi de viziuni BD pure, au existat puţin încercări de acest fel, în general cooperări între un scriitor şi un desenator. Aşa că am rămas singurul autor al câtorva bedeficuri: „Yess, Ness!” – un alien înceracă să cucerească o lume care trăieşte într-o mizerie materială, dar puternic spiritualizată prin comunitatea consumului de cafea solubilă; „Revoluţia” – o luptă între cuvânt şi imagine hotărăşte soarta unei lumi; „Despre o figură cu trăsături întunecate” – efectele separării binelui de rău prin fiinţe clonate generează dilema suprimării unui nou Mesia.
    Am beneficiat şi de câteva publicări în fanzine străine – belgiene, finlandeze sau italiene, dar, cum bine ştie toată lumea, această „performanţă” nu-ţi aduce nici bani, nici glorie.
    Cam acestea au fost performanţele mele din anii 1990-2000. Am avut şi multe proiecte eşuate, dar şi multe satisfacţii, însă, visul meu de a trăi doar din desene nu s-a împlinit. Permanent, activitatea de autor BD se petrecea în timpul liber, după un serviciu mai mult sau mai puţin extenuant. Am avut însă şi perioade în care am trăit doar de pe urma BD, prin forţa împrejurărilor. Între anii 1995-1998, şomer fiind, câştigam doar de pe urma colaborărilor BD ocazionale, precum şi din ce luam de pe urma căţelului Oscar. Cu alte cuvinte, am trăit pe seama câinelui meu.
    N-am disperat – nici nu aveam de ales – ci am continuat să produc benzi desenate, în ciuda faptului că piaţa asista în continuare la apariţii doar meteorice de reviste specializate. Cât despre aşa-zisele albume, mai aveam mult de aşteptat. Încercările unor edituri de a scoate ediţii româneşti ale unor serii străine – „Lucky Luke”, „Anythia”, „Dylan Dog”, „Superman”, „Spiderman”, ca şi nu ştiu câte încercări de a edita Pif sau Rahan în româneşte, s-au lovit de eşecuri financiare răsunătoare. Era evident că banda desenată, românească şi nu numai, avea doar succese minore, de nişă, şi că doar saloanele BD anuale mai ţineau în viaţă muribunda pasiune. Cu alte cuvinte, aceste saloane, finanţate şi organizate de Serviciul cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti, mizau mai mult pe prezentarea unor autori francezi şi nu vizau vreun „boom” al genului în România.
    Anul 2000 venea cu noi experienţe BD, dar şi cu noi deziluzii…

    10. Cum deja spuneai, catelusul Oscar pe langa toate BD pe care le ai creat a ramas cel mai longeviv, chiar si in istoria BD din Romania. Este el eroul tau BD preferat pe care le-ai creat si care este parerea ta despre succesul lui?
    Oscar are o poveste mai mult decât interesantă. Prin 1993, o colegă de serviciu numită Nana, de la firma la care lucram atunci, şi-a luat un căţeluş, un pui de cocker spaniel simpatic foc, numit Oscar. Când venea cu el la serviciu era adoratul tuturor. Într-o bună zi însă, la plimbarea cotidiană, l-a călcat o maşină. Nana l-a plâns vreo trei zile, iar noi nu mai ştiam cum s-o împăcăm. Aşa că i-am promis într-o doară că Oscar va fi totuşi nemuritor. M-am gândit mult mai târziu la ce promisiune ciudată făcusem, pentru că atunci n-aveam în cap decât să-i fac un desen cu căţeluşul. L-am schiţat şi, după câteva variante, m-am oprit la un model. Mamei nu-i prea plăcea, i se părea că ochii mult prea mari şi negri aduc a craniu de mort, dar am persistat să-l desenez în diverse poziţii şi am făcut şi câteva stripuri cu el. Oferta de a face o serie cotidiană într-un ziar a apărut nu mult după aceea, aşa că eram pregătit. Evident, am păstrat şi personajul stăpânei lui Oscar – Nana. Între timp, în jurul lui au apărut mai mulţi câini cu care dialoga despre acţiunile deseori ilogice (pentru ei) ale oamenilor. Astfel, Patrocle este un câine vagabond, care stă tot timpul cu un chiştoc de ţigară în bot; Rita este o căţeluşă foarte cochetă şi bine educată, dar care are tot timpul impresia că Oscar face aluzii obscene, drept pentru care îl loveşte, el fiind nevinovat; Azor este un câine mare şi somnoros, Benone un câine filosof, Bismark un câine aristocrat, Bunicul un câine beţiv. Duşmanii căţeilor sunt Caty, pisica şi Fane, răţoiul. Prin miile de stripuri au trecut cămile, maimuţe, urşi, cai, tauri, găini, păsărele şi chiar un furnicar care vorbea cu accent străin.
    Succesul seriei? Păi e dovedit faptul că seriile cu câini au succes. Snoopy, Boule et Bill, Pif, Gai-Luron, Milou al lui Tintin, Cubitus sunt exemple destul de elocvente, după părerea mea. În plus, editorul îmi ceruse să nu abordez teme politice şi, deşi mă gândisem de câteva ori să fac câteva aluzii subtile în serie, am ţinut la imparţialitatea ei. Cred că publicul e sătul de politică. Mai ales că toate caricaturile de presă erau şi sunt politice.
    Seria, aşa cum ţi-am spus, s-a oprit în 2007, odată ce ziarul în care apărea a început să aibă probleme. Dar, când credeam că s-a isprăvit, s-a dovedit că Oscar nu mă lasă el pe mine. La doar un an, doi prieteni buni mi-au propus să exploatăm seria şi personajul, creind o revistă locală pentru copiii de grădiniţă. Aşa a apărut „Oscar şi prietenii lui”, cu apariţie lunară, o revistă plină de poveşti cu căţeii, de jocuri cu căţeii şi, bineînţeles, cu stripuri din arhivă. Doar că, fiind pentru copii, a trebuit să elimin gagurile cu aluzii sexuale, să-i „scot” ţigara din gură lui Patrocle, să-l elimin practic pe Bunic, care era tot timpul beat. Trei ani, timp de 27 de numere cu concursuri de desene Oscar, cu Carnaval Oscar, cu lecţii de desene prin grădiniţe, revista şi căţelul au creat o adevărată generaţie Oscar.
    Dacă este preferatul meu? Evident. Aşa cum le spun şi copiilor care mă întreabă de el, e un câine ideal pentru că nu ocupă loc în casă, nu latră, nu trebuie spălat, nu cere de mâncare şi nu se cere afară la ore imposibile. Atâta doar că a adus după el o haită întreagă de alţi căţei şi, cu timpul, s-au adunat cam multe teancuri de hârtii desenate la mine în cameră. Ceea ce, credeţi-mă, chiar este o problemă.

    11. Interesanta poveste, intr-adevar! Pe langa desenarea lui Oscar ai avut timp sa creezi si alte BD in ultimii ani? Au fost ceva comenzi de la editori?
    Am avut, da. Am reluat, pentru acelaşi ziar care a publicat Oscar, proiectul Haplea, pe care l-am condus timp de aproape 70 de planşe. M-am gândit să public o culegere cu aceste planşe, dar nu am găsit încă editor interesat. Nici nu au apărut alte oferte. Singura realizare notabilă din ultimii 10 ani a fost câştigarea concursului Micul Prinţ, organizat de o editură pentru copii care mi-a acordat Marele Premiu în 2002 pentru volumul propus – „Caragiale” în BD, pe care l-a editat în acelaşi an.

    12. Dupa parerea ta, are BD perspectiva in Romania, si care ar fi propunerile tale despre imbanutatirea scenei BD?
    E greu de spus dacă BD mai are vreo perspectivă în România, după ruptura de piaţă de acum 36 de ani. A rămas un gol care n-a putut fi niciodată umplut, în ciuda încercărilor răzleţe ale unor pasionaţi sau ale unor editori fără discernământ. Este necesar un program naţional care să reunescă atât editori diverşi, cât şi organisme guvernamentale care să susţină dezvoltarea artei BD. Este necesar ca BD să existe la toate nivelurile. Ce folos, de exemplu, că revista Mickey Mouse, devenită de câţiva ani Donald Duck, a rezistat de vreo 20 de ani, dacă publicul preşcolar educat de ea în spiritul benzilor desenate nu poate fi preluat de o altă revistă specifică nivelului şcolar? Şi că ştafeta – eventualul public şcolar – nu poate fi predată unei alte reviste sau publicaţii care să reflecte un nivel adult? Ok, economia precară a României şi criza nu permit plata autorilor autohtoni, dar, ca şi în cazul literaturii, este mai ieftin să publici benzi străine. Încercările de editare BD nu sunt conjugate, ele sunt făcute după ureche, la întâmplare sau pe gusturile editorului care nu este informat în domeniu şi crede că a dat lovitura pe un segment de piaţă care i se pare gol. De aceea, este atât de dezamăgit după experienţă încât nici nu vrea să mai audă de BD. Doar saloanele BD nu sunt suficiente, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt gândite să creeze o piaţă reală (editori, cititori), ci să dea o impresie aparentă că fenomenul BD există în România. Sunt trâmbiţate liste de apariţii; în realitate BD nu există în librării sau la chioşcuri, iar apariţiile au caracteristici de fanzine sau sunt tiraje limitate, de nişă.
    Este necesar ca ziarele să publice stripuri cât de multe, asemenea paginilor pline ale cotodienelor de week-end americane, este necesar să existe mai multe reviste BD pentru copii, este necesar să existe mai multe reviste BD şi pentru adolescenţi, şi pentru adulţi. Albumele îşi vor găsi locul abia după ce acest lanţ firesc de cititori a fost făcut şi va funcţiona. Deci ar fi mult de făcut, principalul este însă să apară editori conştienţi la ce se înhamă, care să nu urmărească un profit imediat.

    13. Cred ca urmaresti scena BD europeana, in primul rand cea mai productiva, cea franco-belga. Urmaresti cumva si scena de BD din zona balcanica?
    Din nefericire, am avut foarte puţine informaţii din această zonă. Ştiam câte ceva doar despre Bilal şi Zoran Janjetov care se afirmaseră pe piaţa franco-belgiană. Am început să aflu despre acest nou „continent” BD, vecin cu România, abia după ce colegii mei Marian Mirescu şi Adrian Barbu au început să aducă informaţii consistente de la faţa locului. Apoi, mărturisesc cinstit că şi informaţiile oferite de tine cu amabilitate mi-au dat nişte repere fabuloase. Am aflat astfel despre importanta activitate a lui Marko Stojanovic, Milorad Vicanovic-Maza sau Srdjan Nikolic Peka, ca să citez doar câteva exemple. Este deja uluitor pentru noi ce se întâmplă în domeniul BD la vecinii noştri.

    14. In fine, cu multumiri pentru acest interviu, sper sa te vedem la vreun eveniment BD din Serbia, poate Salonul balcanic de la Leskovac, sau Salonul international de la Belgrad?
    Este foarte posibil. Mai ales că am înţeles că dezvoltarea BD în România ţine şi de extinderea legăturilor cu exteriorul şi, mai ales, cu vecinătatea imediată. E ceea ce se numeşte „ieşirea din ghetou”. Aşa că nu este exclus să ne vedem în vreunul din saloanele menţionate de tine.

    #4923 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    In curand

    #4924 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    #4925 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    „… in timpul salonului [de la Leskovac] am aflat ca s-a nascut fiul meu, Matei. O bucurie imensa pe care am impartit-o cu toata delegatia cu care am fost la salon. Va fi un moment pe care nu il voi uita niciodata.” Alexandru Ciubotariu, in Strip Pressing

    #4926 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Interviu cu Alexandru Ciubotariu-Ciubi

    1. Cand ai descoperit pentru prima data BD si care anume a fost?
    Prima data am descoperit banda desenata in revista Pif (cateva exemplare cumparate de mama mea de la un anticariat), apoi in revistele Cutezatorii, Luminita si alte reviste de copii din perioda comunista. Apoi, dupa revolutie, a fost Universul Copiilor, care publica si romani si benzi desenate straine. Dar adevaratul contact cu universul BD a fost in 1994 cand in orasul meu Constanta s-a desfasurat Salonul International al Benzii Desenate, si unde am avut ocazia sa intalnesc autori, sa vad planse originale, lucruri care m-au impresionat si de atunci incolo am urmarit cu alti ochi banda desenata. Tot atunci am si facut prima banda desenata in adevaratul sens al cuvantului participand la un concurs unde am castigat o mentiune care m-a impulsionat sa continui.

    2. Ai avut in perioada aceea (Constanta ’94) prieteni de la scoala care au fost fani de BD? Si ce statut aveau in general BD printre prietenii tai in perioada respectiva?
    Eram in primul an intr-un liceu de arta, deci aveam o deschidere spre imagine, ilustratie si chiar si banda desenata. La concursul respectiv am participat foarte multi colegi de’ai mei si imi amintesc ca eram toti foarte entuziasti de noua forma de exprimare – BD. Din pacate, nu stiam foarte multe despre acest univers magic al benzii desenate iar multi au renuntat destul de usor, iar din tot grupul acela doar eu am mai ramas sa fac benzi desenate pana azi. Statutul benzii desenate printre prieteni era unul foarte bun, eram curiosi sa ii descoperim secretele, sa descoperim temele si autorii. Dar in cadrul liceului, repet, unul de arta, banda desenata nu se bucura de aprecierea profesorilor, multi numind-o o forma de exprimare pentru copii exclusiva. Mai mult, mie personal, profesoara de grafica mi-a interzis sa fac banda desenata si incerca de fiecare data sa ma descurajeze chiar sa si vorbesc despre BD. Dar de atunci am depistat potentialul de expresie al benzii desenate si am continuat sa fac BD in ciuda acestor interdictii. Si ma bucur ca am facut asta.

    2. Cu profesoara acea te-ai mai intalnit vreodata? Ce cred, dupa toti anii trecuti si succesele tale cu BD, profesorii si prietenii tai de atunci care au renuntat de BD? Si-au schimbat ei parerea despre BD?
    Da, m-am mai intalnit cu doamna profesoara, dar nu am mai discutat mai mult de doua vorbe cu ea. Niciodata insa nu am acuzat-o pe profesoara mea pentru convingerile ei legate de BD, deoarece facea parte din alta generatie, plus ca nu cunostea adevaratul potential al benzilor desenate, care pot fi de la cele pentru copii si adolescenti, pana la experimente grafice, suport pentru arta contemporana sau productii adulte. Intr-un fel ma bucur ca am reusit sa descopar singur aceasta forma de expresie si sa fac performanta cu un domeniu cu care nimeni nu imi dadea vreo sansa. Dintre colegii mei, aproape toti au ramas pasionati si iubitori de banda desenata, insa fara a face BD. Undeva in sufletul lor a ramas pasiunea pentru BD si ne mai intalnim la saloanele de banda desenata, mai facem schimb de albume BD.

    3. Care autori de BD, straini, ori romani, te-au influentat cel mai mult? Care sunt autori de BD „preferati” si ce stil de BD preferi?
    La inceput imi placea si eram influentat foarte tare de banda desenata pentru copii si cea umoristica dar si de caricatura, Romania avand o puternica scoala si traditie de caricatura. Ani de zile am incercat singur sa descifrez codurile si regurile benzii desenate, de la formele casetelor pana la marimea bulelor sau cum sa fac scrisul. Bineinteles, iar revista Pif a fost in topul preferintelor. Apoi. cu trecerea vremii, am descoperit banda desenata in totalitatea formelor ei de expresie. Si avand cunostinte de banda desenata, cunoscand regurile, am decis sa le incalc. De aici a izvorat banda desenata experimentala, underground, pentru care am fost foarte apreciat. Am incercat sa imi transpun toate trairile si viziunile artistice sub forma si regulile benzii desenate. M-am folosit de casete, de bule, de repetitivitate pentru a creeea ceea ce credeam eu ca as vrea sa fac in banda desenata. In paralel am continuat sa fac si banda desenata pentru copii si inca fac. Astfel am 2 stiluri aproape total diferite care imi sunt extrem de dragi. Autorii care imi plac acum sunt multi si nu as vrea sa omit pe vreunul. Totusi il amintesc pe Zep care pentru mine este cel mai bun. Sunt un mare fan. Iar ca stil de BD prefer orice cu o oarecare inclinatie pentru desen.

    5. In Romania in fiecare an, din ’91, se organizeaza un Salon international de BD, unde a participat o multime de autori romani si straini. Dar tu ai fost si la unul din cele mai mari Saloane de BD mondiale – Angouleme. Spune-ne ceva despre acesta. Cum ti s-a parut tie acolo? L-ai intalnit si pe Zep acolo?
    Intr-adevar, din 91, in fiecare an, se organizeaza un salon international de BD. Din 94 am participat la toate editiile si pot spune ca acest salon a fost un element care a tinut unita comunitatea iubitorilor de BD. Au fost prezenti multi autori in special din spatiu franco-belgian, de la care am avut de invatat cate ceva, fie prin intermediul expozitiilor, al discutiilor sau al conferintelor. In 2004 organizatorii salonului de la Angouleme (Franta) au invitat Romania sa participe la acesta prestigiossa manifestare cu o expozitie. Am facut parte din acea expozitie si am participat pe viu la marele festival din Angouleme, un fel de Mecca al iubitorilor de banda desenata. M-a impresionat in primul si in primul rand calitatea expozitiilor, considerand ca acesta ar trebui sa fie punctul cel mai importat al unui salon. Apoi salonul cartii BD este impresionant dar si prezenta la tot pasul a autorilor celebri de BD. A fost o experienta foarte frumoasa pe care as vrea sa o repet. In acel an autorul meu preferat Zep a fost declarat castigatorul marelui premiu al orasului si directorul festivalui de anul viitor. Intamplarea a facut ca sa fiu prezent in incaperea unde el a primit vestea si am fost primul care l-am felicitat. A fost un moment dragut.

    de Dragan Predici, dupa Strip Pressing 9/10, 2009

    (va urma)

    #4927 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    STRIP PRESSING de vorba cu ALEXANDRU CIUBOTARIU (2)
    Unde veti afla in continuare lucruri interesante despre Alexandru si despre imprejurari aproape istorice; puteti face deja o diferenta intre 2009 si 2014. Au trecut doar cinci ani, dar ce cinci ani, nu!?

    6. Ce parere ai despre scena BD din Romania? Unde pot publica autorii romani?
    Exista in ultimii ani un progres pe scena BD din Romania. Dupa o perioada mai grea, acum BD in Romania este pe o cale ascendenta. In primul rand, se publica mai mult BD in presa, fiindca exista si cateva reviste, iar din cand in cand apare cate un album. Au aparut foarte multe articole in presa, lucru care ajuta la popularizarea curentului BD. Au fost multe expozitii care, la fel, ajuta la cunoasterea BD de catre publicul larg. Exista o mica comunitate si pe internet si cateva productii foarte interesante de webcomics. Ca un minus as spune, este faptul ca BD este inca privit ca o curiozitate, ca ceva neobisnuit. Este foarte folosit de artisti pentru artisti. BD ar trebui sa existe pentru publicul larg. In Romania inca este destul de exclusivist sa faci si sa citesti BD. Dar si foarte cool, foarte la moda. Apar multe incercari, dar de multe ori fara scenarii bune. Exista mult entuziasm insa in Romania si multi pasionati. Este o piata mica dar entuziasta, unde inca mai este loc si pentru banda desenata. Autorii isi cauta singuri locuri unde sa publice, fie in reviste de arta conteporana (Omagiu, Aooleu), fie la edituri independente (Hardcomics), fie edituri mari din bucuresti (Corint, CDPress), fie prin ziare sau reviste de diferite genuri, unde pot avea un colt pentru stripuri, ori, daca nu, se auto-editeaza (cazul unor reviste si fanzine, in special Manga) sau se publica pe bloguri si site-uri personale. Exista stiluri pentru toata lumea, atat alternative, cat si clasice, exista si BD romanesc si BD strain tradus.

    7. Ai mentionat pe Hardcomics. Povestea cu Hardcomics este legata de un sarb, asa este?
    Da, asa este. Hardcomics este prima editura de BD alternativ de la noi din tara si este infiintata de un… sarb, Milos Jovanovic. Venit si stabilit in Romania si, obisnuit cu multitudinea de BD din Serbia, nu a gasit mare lucru la noi si atunci, impreuna cu cativa prieteni artisti, au infiintat aceasta editura, care este mai mult un nucleu de artisti care editeaza din cand in cand cate un album-doua pe an. La momentul la care a aparut a fost exact ce avea nevoie piata romaneasca de BD. A fost o alternativa extraordinara pentru tinerii artisti din Romania. Si pentru mine a insemnat si inca inseamna mult Hardcomics. Ei sunt cei care mi-au dat mana libera si mi-au publicat un album personal (cel de care sunt cel mai mandru -„Poveste despre eu”) si vreo 3 albume colective cu alti autori. Este o poveste frumoasa, care sper sa continue multi ani de aici incolo.

    8. Lucrezi ca freelancer la mai multe si diferite chestii, nu doar BD. Cu ce te ocupi acum? Si ce inseamna „Pisica patrata”?
    Principala ocupatie, sa spunem, ar fi ilustratia de presa. Asta fac cel mai des pentru cateva ziare si reviste (peste 80 de reviste din Romania si strainatate). Apoi mai fac ilustatie de carte pentru copii pentru diferite edituri din Bucuresti (peste 15 carti) si ilustatie pentru diferite agentii de publicitate. Am facut animatie, am facut timbre, grafica si diferite expozitii (peste 40), pictura, din cand in cand graphic design am facut si primele jucarii urbane din Romania, asa numitele Urban Toys, am scris articole. Dar pe langa BD principala, mea ocupatie este in zona de street art. Pisica patrata este personajul pe care l-am folosit sa ma exprim in zona de arta stradala. Am ajuns sa ma confund cu acest personaj, asa ca multa lume ma stie ca „Domnul Pisica Patrata”. Am facut si un album unde am reunit toate lucrarile care le-am facut in strada si toate interventiile urbane la care am lucrat. De mult planuiesc editia a 2-a a acestui album Pisica patrata.

    9. Unii din cei mai importanti autori de BD din Romania, de exemplu Sandu Florea si Mircea Arapu, au parasit tara si a plecat in strainatate.Te-ai gandit si tu vreodata sa pleci din Romania?
    Hm… cred ca de gandit m-am gand dar nu recent. Momentan sunt multumit cu ce am reusit sa fac in tara mea si as vrea sa continui. Sandu Florea si Arapu am plecat intr-o perioda in care era cu adevarat greu sa te dezvolti artistic, mai ales prin intermediul benzilor desenate. Eu nu imi doresc sa plec ci doar sa fac cat mai multe in Romania, pentru ca sunt inca multe de facut la mine in tara.

    10. Romania este o tara francofona si latina, dar din toate tarile respective are scena bedeistica cea mai modesta.Care este parerea ta despre acest fapt?
    Intr-adevar asa este. Suntem o tara cu afinitati francofone dar banda desenata nu a prins asa mult ca in celelete tari. Totusi cultura francofona este destul de prezenta in alte ramuri culturale. Nu cunosc prea bine de ce s-a intamplat asta, dar asta e…

    11. Anul aceasta [2009] ai participat cu o delegatie romana la Salonul BD de la Leskovac. Cum ti s-a parut acest eveniment?
    M-am bucurat mult sa fiu prezent la acest salon de la Leskovac. Va spun si de ce. Imi face mare plecere sa descopar diferite culturi, mai ales prin prisma benzilor desenate. Aceste saloane sunt bune ocazii sa fac asta. Cunosc destul de bine scena BD si spatiul franco-belgian dar nu cunosteam ce se intampla in apropierea noastra, de exemplu in Balcani. Mi-a placut mult expozitia salonului, ma bucur ca am facut parte din ea. Mi-au placut oamenii si mi-a placut sa descopar atatea albume BD si multa banda desenata de calitate. Ma bucur ca cei care au participat au putut afla cate ceva despre banda desenata din Romania si noi ne bucuram ca am aflat atatea despre BD in Serbia. O experienta foarte frumoasa.

    12. Leskovac va ramane pentru tine o amintire pe viata. Ne poti spune ce s-a intamplat in acest timp?
    Exact in timpul salonului am aflat ca s-a nascut fiul meu, Matei. O bucurie imensa pe care am impartit-o cu toata delegatia cu care am fost la salon. Va fi un moment pe care nu il voi uita niciodata.

    autorul interviului: Dragan Predić

Vizualizare 15 articole - 31 la 45 (din 48 în total)
Răspunde la: Interviuri luate si date
Informația ta: