Jean Giraud/GIR/MOEBIUS 1938-2012

Etichetat: , ,

Vizualizare 15 articole - 16 la 30 (din 37 în total)
  • Autor
    Mesaje
  • #5374 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    TELERAMA:
    “Am fost foarte devreme atras de culise”
    Article publié dans Télérama le 2 octobre 2010.

    In Jean Giraud este mereu un baiat de zece ani si jumatate. Acelasi care-si petrecea ore-n sir la fereastra pentru a descifra zborul randunelelor sau jucandu-se pe strada cu fiii muncitorilor italieni din Fontenay-sous-Bois. Papa a BD, idol al celei de-a noua arte, la 72 de ani, copilul periferiei a devenit capital, dar timpul l-a lasat la fel de sugubat si entuziast. Creator al seriilor Blueberyy, Arzach si L’Incal, stalp al revistei Pilote, cofondator al revistei Métal hurlant: Jean Giraud-Mœbius este un icon al culturii populare mondiale. Unul dintre rarii asrtisti francofoni al carui nume serveste drept pasaport peste tot pe planeta, la toti profestionistii imaginii, care tine in mana un creion, un aparat de filmat sau o consola de jocuri. De la Miyazaki la George Lucas, de la autorii de comics la mankakasii japonezi, nostalgici ai westernului la copiii science-fiction-ului, internationala moebiusiana si-a pierdut numarul membrilor. Astfel, dupa treizeci de ani de purgatoriu Arzach renaste in sfarsit din cenusa, Fundatia Cartier i-a consacarat pana-n martie 2011 o expozitie lui Jean Giraud-Mœbius, pe masura acestui genial visator al formelor si universului.
    Un desenator de BD intr-un loc consacrat artei contemporane, este ceva destul de rar.

    Am avut mereu pretentia nemasurata si insolenta ca sunt o punte intre BD si Arta. Michimausii, nasurule sparte [Blueberry], urechile mari apartin aceleiasi traditii a gravurilor rupestre sau a panzelor expuse in muzeele nationale : aceea a desenului. Bineinteles, BD este la origine fructul unei culturi populare in fierbere, o expresie bruta, o supa primitiva, dar cu timpul, criteriile grafice au evoluat si uneori s-au alaturat acelor ale artei contemporane. In cei cincizeci de ani de lucru, daca incerc sa fiu cu adevarat sincer, sunt multe deseuri si poate vreo duzina de desene care ies in evidenta si care ar putea fi puse intr-o zi langa cele ale lui Picasso, Rembrandt, David si cei asemenea, fara a isca un scandal.

    De ce BD are o atat de putina recunoastere oficiala in Franta?
    Pentru ca ea poarta pacatul originar : de a fi lucrat pentru copii. Cand am intrat in aceasta meserie, la sfarsitul anilor 50, cuvantul de ordine era : “Fara valuri” Toata lumea era in colimatorul politiei, la cel mai mic pas gresit, o imagine deranjanta, un dialog neclar, si erai convocat la Quai des Orfevres (Politia judiciara, Paris) si riscai sa fi suspendat, in numele protectiei copiilor. Astfel ca inventam povesti fanteziste care ascundeau sub suprafata lor neteda o miscare, curenti submarini invizibili. Asta pana cand a aparut Pilote. Eram o trupa de aventuriei nebuni, Gotlib, Mandryka, Bretécher, Druillet care pretindeam ca schimbam felul in care era privita Banda Desenata.. Nu mai suportam ca qu’Hergé sau Jacobs sa fie considerati ca autori minori, noi voiam sa demonstram ca « subgenul” nostri putea fara sa se renege sa insoteasca cititorii mai departe spre varsta adulta. Pana atunci, cand te faceai “mare” erau arse simbolic doua lucruri : pantalonii scurti si benzile desenate. Datorita noua, adultii de azinu se mai feresc de un coming back bedefil.

    E greu de crezut ca desenatorul lui Blueberry si al lui Arzach paote fi o singura persoana. In aceasta amabila schizofrenie, unde se sfarseste Jean Giraud si unde incepe Moebius?
    Blueberry, Jean Giraud, sunt partea mea carteziana, aplicata, perfectionista, eu legat de masa de desen, devotat scenariilor lui Charlier pana la moartea lui, in 1989. Inca si astazi, imi petrec ore intregi sa umplu cearsafuri cu riturile amerindienilor sau sa pigulesc cactusii din planul al treilea. La inceput, Moebius nu era decat un pseudonim cu care semnam povestioare in Hara Kiri, la inceputul anilor 1960, si mai apoi, de o maniera cvazi pavloviana, a devenit un semnal. Aveam deodata libertatea de a face ce voiam, nu mai eram legat de nimic. O noua identitate si mai ales un alt aspect al meu, sucit, curbat, dar nu disociat, aidoma faimoasei benzi a lui Moebius. Dar daca te uiti cu atentie, Moebius nu e departe de Giraud.

    Totusi, cititorii de Blueberry nu sunt neaparat si cei ai albumelor lui Moebius?
    Sunt niste cow-boys et, in fond, care nu-i inteleg bine pe indieni ! Blueberry n-a facut decat sa puna sarma ghimpata in preerie, am instalat telegraful pentru ca trenurile sa ajunga la timp. Mœbius, este norul de lacuste, este Geronimo care-njunghie tot in cale : femei, copii, vite si mai ales cliseele si prejudecatile. Mœbius, este un solo de jazz, improvizionistul total, libertatea de a desena o caseta fara a sti ce urmeaza. Giraud are nevoie de un cadru, Moebius lucreaza mana-n mana cu inconstientul sau… Evident, este mai putin popular iar Moebius a fost mult timp jucaria lui Giraud.

    SF-ul este unul din terenurile dumneavoastra de joaca. Cum ati aterizat pe el?
    Am cunoscut SF-ul datorita tatalui meu. Parintii mei au divortat cand aveam 3 ani, dar nu locuiau departe unul de celalalt. In ochii mei, tata era ceva mitic, fiul unei familii rupta de lume, un tip care n-avea stare si care stia sa vorbeasca. Treceam pe la el cand aveam chef, « la cerere ». Intr-o zi, aveam 14 ani, mi-a dat o revista si mi-a zis : « O sa vezi, e ceva nou, revolutioneaza gandirea, o sa-ti placa. » Ca si mine, se ambala pentru tot ce era nou, pentru spuma mai mult decat pentru eruditie. Efectiv, mi-a placut foarte mult, si eram bucuros ca-mi placea ceva ce-i placea si lui. SF-ul este un gen literar prin excelenta in care, din pacate, nu se mai intampla mare lucru. Miraculosul si fantasy-ul primeaza si marii autori Philip José Farmer, Jack Vance, Philip K. Dick sau Asimov au parasit scena. Nu mai e un Dean Koontz care sa ma entuziasmeze. Cinematograful adapteaza, recicleaza, si numai in BD mai forfoteste SF-ul. Dar trebuie sa marturisesc ca astazi singurele benzi desenate care-mi plac in materie de SF, sunt ale mele. Celelalte sunt prea serioase sau prea sarcastice : denunta, previne, blesteama si e o mare porcarie.

    Este adevarat ca pana si in navele dumneavoastra cosmice cele mai somptuoase este un zbenghi, un gag aiuritor, o anomalie rabelaisiana. De unde vine gustul asta pentru bazaconii haioase?
    Generatia noastra a fost insamantata de banda desenata americana. Am fost luati din plin de marii clasici Hal Foster si Alexc Raymond, genialii desenatori ai lui Tarzan, Prince Valiant sau Flash Gordon, apoi dupa putin timp, tot undergroundul. Suntem cu totii fiii lui Robert Crumb si mai mult ai revistei Mad, unde facea ravafii marele Bill Elder. Iar acest curent de gandire, care facuse din ireverenta o arta si un sport de lupta, s-a pozitionat cu furie impotriva lumii tehno si spiritului seriozitatii

    Si gustul pentru jocurile de cuvinte si calambururi, e tot de la americani?
    Nu, am prins gustul descoperind Impresiile din Africa ale scriitorului suprarealist Raymond Roussel. El este primul si printre putinii care m-au aruncat in enigma scriiturii, fara alt obiectiv decat scriitura insasi. Toti ceilalti se prefac pentru ca vor sa fie vanduti si publicati. Roussel n-avea nevoie de bani, fiind unul din putinii care a scris in stare de non-necesitate. Suntem in inima a ceea ce ar putes fi o literatura cu adevrat dezlanate… Imi place felul in care face cuvintele sa se ciocneasca, provoaca accidente de sens, creeaza absurdul cu buna stiinta. Nu-i nimic mai bun pentru revelarea unor realitati ascunse, ingropate : deseori am incercat sa fac asta desenand, dar ma inclin in fata ilustratiilor lui Glen Baxter. In materie de absurd, acest desenator englez este un sfant si un vrajitor.

    Cum va aveti cu cinematograful? Ati colaborat la numeroase blockbusters: Tron, Alien, Willow, Blade Runner, Abyss, Al Cincilea Element… Nu ati avut niciodata pofta sa treceti in spatele camerei?
    Nu. Este o cariera bis, virtuala, care nu va fi niciodata. Mi-ar fi placut deasemenea sa fiu dansator sau un mare muzician, dar nu am decat o viata si, in aceste arte angajarea trebuie sa fie totala. Imi place cinemaul, imi procura deseori mai multa emotie decat lectura unei BD si, in acest sens, imi apare ca o expresie artistica mai intreaga. De altfel, nu e niciun Renoir, Fritz Lang, Kurosawa sau John Ford in BD, dar eu prefer sa fiu un freelancer de lux. M-ar angoasa sa fac film : prea multi oameni, prea multe lucruri de gestionat, mai e si frica de a pierde controlul, de a vedea proiectul intitial diluat in talentul altora.

    Mult timp ati recurs la cannabis pentru a va hrani inspiratia, de ce v-ati oprit?
    Pentru a nu cadea in dependenta. Am descoperit iarba in prima calatorie in Mexic in 1955. S-au rupt atunci niste lanturi in mine si am avut parte de o formidabila carja pentru perceptia mea. Pentru a crea, orice artist trebuie sa intre intr-o transa usoara, sa iasa din el. Evident, nu iesi un kilometru, cativa milimetri sunt de ajuns, dar miza este mare. Aceasta mica deplasare va face diferenta intre repetarea formelor sau ideilor predigerate si o adevarata creatie. Mult timp, iarba m-a ajutat sa ating aceasta stare, dar dupa o vreme, ajunsese ceva prea sistematic, prea obisnuit. Atunci m-am oprit si m-am folosit de frustrarea mea pentru a face Inside Moebius, o serie mai autobiografica. Mi-am dat seama de atunci ca puteam atinge acest satori [ZEN, iluminare] artificial fara a recurge la substante, doar prin ascultarea atenta a lumii, o stare de constienta, o forma de intelepciune. Dar nu o intelepciune limitata cu morala si barba alba, ci una deschisa.

    V-ati consacrat o mare parte din viata cautarii altor cai, ecplorarii lumilor invizibile, magiei, inconstientului… Ceea ce marcat si inspirat mult munca dumneavoastra. Expresia anilor 70?
    Nu numai. Am fost foarte devreme atras de culise, de capacitatile parapsihice, darul vindecarii, clarviziune… Tot ce societatile moderne au dat de-o parte. Nu negam existenta lor, toti am fost confruntati odata, dar daca vrem sa fim credibili in societate, a vorbi despre lucrurile astea este la limita buneicuviinte. Eu n-am avut aceste tabuuri. Am avut sansa paradoxala sa cresc intr-un mediu in mare masura aculturat iar scurta mea trecere prin cursurile de arte aplicate n-a schimbat mare lucru. N-am nicio notiune de filosofie, nu am invatat sa-mi organizez gandurile, sa-mi structurez lumea interioara, iar cand vorbesc, o iau razna. In schimb, in acest fel am ramas neprihanit si lipsit de prejudecati. Am fot imediat atras de studiul credintei. M-am hranit cu toate firimiturile psihanalizei fara a aprofunda-o vreodata, cu psihoterapii diverse, cu lecturi despre traditiile ezoterice, magie. Am fot initiat in samanism, m-am aruncat in literatura miraculosului, visului, legendei. Am practicat tai-chi-ul, macrobiotica, instinctonutritia etc. Si apoi l-am intalnit pe scenaristul-vrajitor Alejandro Jodorowsky cu care am creat Incalul si care a fost, mai ales, primul meu mentor.

    Ati mers destul de departe. Ati facut chiar parte din Izo zen la sfarsitul anilor 1970, o secta intoarsa spre lumile paralele si extraterestri…
    Secta nu este cuvantul cel mai potrivit. Inter noi, vorbeam mai degraba de un grup. Si nu era vorba de bani, Era inainte de toate o cautare colectiva condusa de Jean-Paul Appel-Guery, un tip deosebit, un medium, un ghid. Ma intrebam uneori care era prizonierul cui… El avea obligatia de a fi interesant ; cum nu mai era, oamenii se carau. Nu erau cretini, erau personalitati puternice

    Spuneti ca ati plecat inainte de “a fi depasit limitele demnitatii umane”…
    Da, caci notiunea de munca spirituala, de perfectionare duce inexorabil la sentimentul de a fi o elita. Marile religii au parat punandu-se in serviciul celor mai umili. Raspunsul, Sf. Vincent-de-Paul, Mama Teresa, imamii si rabinii care se pozitioneaza sub fidelii lor. Dar grupul nu avea acest gen de parapet, cautarea ducea la punerea in practica a tuturor transgresiunilor, tuturor tabuurilor. Imaginati-va cat rau poate face asta spiritelor nepregatite… Asadar, este o iluzie ca poti merge pana la capatul explorarii psihicului uman ramanand corect politic.

    In autobiografia dumneavoastra aveti o fraza frumoasa: “Cand am ajuns in varful muntelui magic, am descoperit ca nu are o culme, ci doar un drum care coboara in panta domoala.” Pana la urma, la ce-au folosit toate astea?
    La capatul pantei domoale, mi-am gasit un alt maestru, la care nu m-asteptam : cancerul meu, un limfom, boala modernitatii, al otravirii prin pesticide si undele radio. Acest nou stapan imi cere sa-i dau tot ce am invatat. Drumurile mele au capatat un sens, el dandu-mi forta sa fac, sa continui si mai ales sa nu ma las dus de aici, sa nu cedez tentatiei de a rezolva totul deodata, trantind usa.

    Stéphane Jarno
    Télérama n° 3168
    Le 2 octobre 2010

    #5375 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Prima zi fara Moebius…

    #5376 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    @Maxim wrote:

    TELERAMA:
    Moebius, disparition d’un monument de la BD

    Personne n’imaginait que cela irait si vite…En le rencontrant il y a un an et demi, quelques semaines avant sa grande exposition à la Fondation Cartier, nous avions découvert un homme gai, pétillant et débordant de projets, vivant démenti aux rumeurs qui couraient sur son état de santé. Certes Jean Giraud parlait de son cancer, mais comme s’il s’agissait d’une vieille connaissance, d’un « maître » avec lequel on pouvait composer… À 72 ans, le dessinateur nous avait bluffé par son énergie, sa disponibilité et son extraordinaire rapidité d’exécution…

    Triste nouvelle donc, qui touche autant les générations de lecteurs qui attendaient dans Pilote, les aventures du Lieutenant Blueberry, que les inconditionnels de Métal Hurlant. Révolutionnaire, ébouriffant, délibérément tourné vers la science-fiction, ce magazine qu’il fonde en 1975 avec Jean-Pierre Dionnet et Philippe Druillet a durablement marqué l’histoire de la BD mondiale. Sous le pseudo de Moebius, Jean Giraud y signe quelques « monuments » (Arzach, Le Garage Hermétique) et devient en peu de temps une référence mondiale en matière de création graphique. Ce n’est pas pur hasard si nombre de grands noms du cinéma, de l’animation, du manga et des jeux vidéo (James Cameron, Hayao Miyazaki, Georges Lucas, Ridley Scott, Go Nagai, Luc Besson…) lui ont rendu publiquement hommage ou fait appel à ses services comme pigiste de luxe sur leurs super productions. Architectures verticales, vaisseaux rouillés, déserts magnétiques, créatures en tout genre, chutes vertigineuses, ambiances poisseuses où la sueur se mêle au high-tech: l’imaginaire moebiusien a littéralement façonné, bordé, « modélisé » la SF des trente dernières années. Que seraient Tron, Le Cinquième Elément, Alien, Blade Runner, Willow ou Abyss sans la « Moeb’ touch » ?

    Souvent imité, mais rarement égalé, l’univers moebiusien reposait sur une maîtrise technique parfaite : un trait simple comme un coup de sabre japonais mais aussi essentiel qu’un haïku. S’il a contribué à faire entrer la BD dans l’âge adulte, Jean Giraud est surtout parvenu à la hisser au rang des beaux-arts, à la faire reconnaître comme un nouvel avatar, une forme hybride mais légitime du dessin. On gardera de lui l’image d’un esprit brillant, libre qui ne s’embarrassait pas avec le prêt-à-penser et les pudibonderies de notre époque. Il aimait mettre les pieds dans le plat et lâcher des gros mots devant les beaux esprits et les assistances trop révérencieuses, avec le sourire malicieux d’un gamin surpris en train de chiper des bonbons. Certains le trouvaient hautain; pourtant Jean Giraud se sentait bien au milieu des gens, presque trop. L’homme acceptait toutes les dédicaces et aimait discuter avec ses fans, sans tenir compte des horaires, ni de l’âge ou du statut de ses interlocuteurs.

    Unii il credeau arogant; totusi Jean Giraud se simtea bine in mijlocul oamenilor, poate prea mult. Omul accepta toate dedicatiile si-i placea sa discute cu fanii, fara sa tina cont de orare, nici de varsta sau de statutul interlocutorilor

    Peut-être parce que sa notoriété ne lui a jamais fait oublier son enfance modeste et populaire dans le pavillon de ses grands parents à Fontenay-sous-Bois. Avec lui, c’est un phare, un repère et un bout de notre jeunesse aussi, qui foutent le camp. Jean, vous allez nous manquer…

    Poate pentru ca notorietatea sa nu l-a facut niciodata sa uite copilaria modesta si populara din casa bunicilor din Fontenay-sous-Bois. Cu el, un far, un reper si o parte din tineretea noastra de asemenea se duc. Jean, ne vei lipsi…
    Stéphane Jarno
    Le 10 mars 2012 – Mis à jour le 10 mars 2012 à 18h12

    Depun marturie pentru gentiletea, simplitatea lui si atentia pe care o acorda “colegilor” lui…


    25 mai 1994 la expozita de la Conventia Europeana SF de la Timisoara
    Foto: Dragos Vasilescu si Marian Mirescu

    Avea varsta pe care o am eu acum…

    #5377 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    BANDA DECIMATA
    Prima pagina LIBERATION, astazi:

    desen de Enki Bilal

    Le lieutenant Blueberry est orphelin. Son créateur, Jean Giraud, dit Moebius, l’un des monuments de la bande dessinée mondiale, qui avait également inventé L’Incal, est décédé samedi.

    Sitôt l’annonce de sa disparition confirmée par sa belle-soeur et proche collaboratrice, internet s’est enflammé pour célébrer sur le réseau twitter, dans toutes les langues, ce “géant” et pleurer “l’un des meilleurs dessinateurs du monde”.

    Jean Henri Gaston Giraud (son vrai nom), qui signait également Gir certaines de ses oeuvres, aurait eu 74 ans en mai.

    “Il est mort ce matin des suites d’une longue maladie”, a indiqué à l’AFP une proche de la famille, qui travaille également aux éditions Moebius Production/Jean Giraud qu’il avait fondées à Paris en 1996.

    Pour beaucoup, il reste l’un des créateurs les plus audacieux du genre, un pionnier à l’influence considérable, auquel la Fondation Cartier pour l’Art contemporain avait rendu un hommage majuscule, en 2010-2011, en organisant une rétrospective de ses oeuvres au style unique et en perpétuelle évolution.

    Pour Benoît Mouchart, directeur artistique du festival international de la BD d’Angoulême, l’un des plus grands salons du 9e Art, “la France perd l’un de ses artistes les plus connus dans le monde. Au Japon, en Italie, aux Etats-Unis, c’est une incroyable star, qui a influencé la BD mondiale”.

    “Je pèse mes mots : Moebius restera dans l’histoire du dessin, au même titre que Dürer ou Ingres”, a-t-il dit à l’AFP.

    “Toute la profession est sous le choc, totalement effondrée, même si on savait qu’il était gravement malade”, a déclaré à l’AFP le secrétaire général de l’Association des critiques de BD (ACBD), Gilles Ratier.

    Le dessinateur Boucq a insisté sur le talent d’un “maître du dessin réaliste”, avec également “un réel talent humoristique dont il faisait encore largement preuve à l’égard des infirmières quand je l’ai vu il y a quinze jours sur son lit d’hôpital”, a-t-il raconté à l’AFP.

    Après une enfance à dessiner des cow-boys et des indiens et une formation à l’Ecole des arts appliqués, Jean Giraud, né le 8 mai 1938 à Nogent-sur-Marne, avait commencé à publier ses premiers dessins publicitaires et de mode à 18 ans, avant de collaborer à des illustrés comme Fripounet et Marisette.

    De retour de la guerre d’Algérie, où il fit son service militaire, il commence à publier une série western dans le magazine Spirou, puis dans Pilote.

    C’est ainsi que naissent les aventures du lieutenant Blueberry, ancrées dans ce monde en friches du “Wild, Wild, West” : cinq albums inscrits sur deux décennies, qui donnèrent lieu à plusieurs adaptations télévisées et un film, signé Jan Kounen en 2004, avec Vincent Cassel dans le rôle titre.

    Mais Moebius, c’était aussi et même surtout pour ses adeptes, un chaman féru de fantastique et de science-fiction : c’est d’ailleurs pour signer les premières illustrations d’une série de magazines et de livres sur la SF, à la fin des années 60, qu’il créera le pseudonyme de Moebius, emprunté à un mathématicien allemand.

    C’est sous ce nom d’emprunt qu’il a réalisé la série L’Incal, être mystérieux et double – l’Incal Lumière et l’Incal Noir – aux pouvoirs surpuissants mais pas maléfiques, scénarisé par le réalisateur chilien Alexandro Jodorowsky.

    “J’ai deux pôles, deux gestes. Quand je suis dans la peau de Moebius, je dessine en état de transe, j’essaye d’échapper à mon moi”, expliquait-il à l’AFP à l’occasion de son exposition à la Fondation Cartier.

    Avec la disparition de Jean Giraud, “ce sont deux grands artistes que nous perdons”, a justement réagi le ministre de la Culture Frédéric Mitterrand.

    “Par son rayonnement et ses fulgurances, il fit de la bande dessinée ce neuvième art qui a accompagné mon existence, auquel le Festival international d’Angoulême rend justice chaque année”, ajoute le ministre.

    “Le grand Moebius est mort aujourd’hui, le grand Moebius est encore vivant” a écrit sur son compte twitter l’écrivain brésilien Paulo Coelho, dont Moebius avait illustré le roman L’Alchimiste, en 1995. Ajoutant en anglais: “Ton corps est mort ce jour mais ton travail reste plus vivant que jamais”.

    (AFP)
    http://www.liberation.fr/culture/01012395155-jean-giraud-alias-moebius-pere-de-blueberry-s-efface

    #5378 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    LE FIGARO
    Moebius, le grand alchimiste
    Par Olivier Delcroix Mis à jour le 12/03/2012 à 12:08

    DISPARITION-L’un des dessinateurs français les plus importants de sa génération, Jean Giraud, alias Moebius, est mort ce samedi à Paris des suites d’une longue maladie.

    C’était un merveilleux chaman, un rêveur éveillé. Un grand manitou qui osait tout. Libre et frondeur. Virtuose et irrévérencieux, Mais toujours avec ce grain d’innocence que jamais il ne perdit. Avec ses yeux rieurs, Jean Giraud, alias Moebius, se sera emparé de la bande dessinée et en aura fait son terrain de jeu et d’expérimentation favori. Le western, d’abord, aura fait les frais de son immense talent. Au fil des années, Giraud aura transformé un genre aux codes bien établis en une grande saga inti­miste. Mike Steve Blueberry, c’était lui. Quand Stan Lee lui propose de dessiner le Surfer d’argent en 1988, il en fait un SDF!

    «Je dessine toujours dans un état de jubilation. Avec un mélange d’étonnement, de candeur et de blague, j’essaie vraiment de ne rien préméditer, de façon à laisser béante la ligne Maginot de mon imaginaire», dira-t-il tout en dessinant, un jour d’entretien dans son atelier de Montrouge, en 1996.

    Né le 8 mai 1938 à Nogent-sur-Marne (Val-de-Marne), Jean Henri Gaston Giraud aura passé une enfance assez terne dans la banlieue parisienne. Fils de parents divorcés, il passe ses journées à dessiner des cow-boys et des Indiens. Il adore le cinéma et les westerns. Il réussit à publier sa première histoire, Les Aventures de Frank et Jérémie, dans la revue Far West, à l’âge de 16 ans. Diplômé des Arts appliqués, il travaille dès l’âge de 18 ans dans des revues pour enfants comme Cœur vaillant ou Fripounet et Marisette.

    Après avoir effectué son service militaire en Algérie, Giraud devient l’élève de Joseph Gillain, l’auteur de Jerry Spring. Il commence à publier des westerns dans Spirou, notamment La Route de Coronado. C’est à ce moment qu’il se fait remarquer par Jean-Michel Charlier, qui lui propose de dessiner les aventures du lieutenant Mike Steve Blueberry dans le journal Pilote dès le mois d’octobre 1962. Sa série western lui assure très vite une grande notoriété. De Fort Navajo à Chihuaha Pearlou Angel Face, en passant par le cycle de La Mine de l’Allemand perdu, Blueberry s’impose comme une grande saga western en BD. «À l’époque, expliquait-il récemment au Figaro, Jean-Paul Belmondo était un tel archétype, très nouveau dans l’imaginaire. Un jeune homme assez vilain, avec un nez cassé, mais une icône de la nouvelle vague. Moi qui étais féru d’avant-garde, j’ai voulu parrainer Blueberry sous ce signe-là, en m’inspirant de cette énergie brute!»

    Sous le pseudonyme de Moebius (en référence au nom d’un mathématicien allemand créateur du ruban de Möbius symbolisant l’infini), le «Rimbaud de la BD», dixit Gillain, s’évade dans des univers délirants et fantastiques.

    L’importance de l’œuvre de celui qu’on surnommait «Docteur Gir et Mister Moebius» n’est plus à démontrer. Le Janus de la BD franco-belge va laisser un très grand vide. On ne compte plus les dessinateurs du monde entier qui se sont inspirés de son style, de François Boucq au Japonais Hayao Miyazaki en passant par le Britannique Neil Gaiman… Les Américains ont réagi très tôt au génie de Moebius. George Lucas s’inspire de ses visions futuristes pour La Guerre des étoiles. Dès 1978, Ridley Scott travaille directement avec lui au premier Alien. Moebius crée ainsi en un temps record les combinaisons spatiales de Sigourney Weaver et certains intérieurs du vaisseau Nostromo. Les créateurs de Tron lui demandent, au début des années 1980, de concevoir l’univers du film. Il travaille aussi sur Abyss de James Cameron, et sur Willow, de Ron Howard. En 1995, comme un juste retour des choses, Luc Besson fait à nouveau appel aux talents de Moebius et de son ami Jean-Claude Mézières pour son film de science-fiction avec Bruce Willis Le Cinquième Élément. Entre les lignes, on perçoit que ce film rend hommage à L’Incal, conçu avec Alexandro Jodorowsky. La profonde amitié qui unit les deux créateurs remonte à 1975. «Jodo» et Moebius avaient alors tenté l’aventure du cinéma hollywoodien en proposant ni plus ni moins que l’adaptation du roman-fleuve de Frank Herbert Dune. Le projet n’aboutira pas. Mais de cette collaboration naîtra une œuvre maîtresse de la BD d’anticipation: la saga de L’Incal.

    Moebius est également le premier à créer des BD surréalistes, sans scénario, comme Arzack. Ou à se lancer dans le space opera dessiné, avec Le Garage hermétique de Jerry Cornélius, BD créée au fil de la plume, à l’instinct, chaque mois dans la revue Métal hurlant.

    Dans la vie Jean Giraud/Moebius était un homme tout à fait attachant, un peu lunaire, toujours bouillonnant d’idées, bourré d’humour et d’autodérision.

    En 2010, la Fondation Cartier pour l’art contemporain lui avait consacré une formidable rétrospective, «Moebius Transe-forme». «Les gens mettent toujours une charge romantique dans l’acte de création, avait-il déclaré au Figaro. Mais c’est quelque chose de très ordinaire.»

    Même s’il prétendait parfois le contraire, Jean Giraud sera resté toute sa vie un artiste assez humble et discret. Quand certains journalistes le qualifiaient de «Picasso du 9e art», il répondait: «Je n’aime pas ce genre de comparaison. Néanmoins, en mettant de côté un quelconque aspect hiérarchique, nous avons en commun la capacité de garder un cap artistique, tout en montant sur nos propres épaules en permanence. À une exception près, cependant. Picasso a joué sa vie artistique de période en période, en faisant ce que j’appelle du “couper-coller”. Moi, je me trahis tout le temps, certes, mais je n’abandonne rien. Je fais du “copier-coller”.»

    Il avait fait de lui un personnage

    En 1974, il se met en scène dans l’album La Déviation.

    J’ai très tôt utilisé ma propre image, au point d’en faire un personnage à part entière, avouait joliment Jean Giraud dans le catalogue de la rétrospective de la Fondation Cartier pour l’art contemporain. Le but, peut-être inavoué à l’époque, était de transgresser l’effacement de l’au­teur en tant que personne, tout en me donnant le recul nécessaire à une catharsis thérapeutique.» Comme toujours, Moebius pos­sède un recul incroyable sur son propre travail. À travers les différents autoportraits qu’il livre au fil des années, on le voit vieillir, acquérir une certaine maturité. Tout en gardant une évidente vitalité, un sourire en coin et une forte propension à l’autodérision.

    Avec Hergé, Gotlib et quelques autres grands de la BD qui faisaient la même chose, Moebius établit simplement que les auteurs de BD sont de véritables artistes. Le directeur artistique du Festival d’Angoulême, Benoît Mouchart, qui le connaissait bien, déclare que la trace laissée par son œuvre protéiforme équivaut à celle d’un Dürer ou même d’Ingres. L’auteur du Chat du Rabbin, Joann Sfar, ne dit pas autre chose lorsqu’il écrit que lui et tous les artistes de la nouvelle génération n’existent que « grâce à Moebius ».

    Les autoportraits de Jean Giraud/Moebius auront souligné toute sa vie ses différentes métamorphoses. De sa représentation noir et blanc en jeune artiste des années 1960-1970 rivé à sa table au dessin qui le montre, plus âgé, franchissant un mur à travers l’espace vide d’une fenêtre sans vitre, l’artiste évolue. Lorsqu’il se représente en petit dessinateur écrasé par une grande sculpture de lui-même qui le regarde en statue du Commandeur, Moebius sait qu’il dialogue avec lui-même et s’interroge sur la ­pérennité de son œuvre. Petit Mickey ou art contemporain? L’homme aura passé sa vie à s’interroger. Le dessin de l’affiche de la rétrospective «Moebius Transe-forme» de la Fondation Cartier le montre le crayon à la main, penché sur son travail. De son crâne dégarni surgit un monstre imaginaire, à la fois terrifiant dragon rouge et élégante créature fantastique. Tranquillement, le geste de Moebius atteint un au-delà créatif. Et certainement un paradis graphique largement jalousé par ses pairs.

    #5379 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    @Maxim wrote:

    In 1994 a fost in Romania, la…
    EUROCON 1994 la Timisoara

    Marturia lui Roberto Quaglia

    EUROCON 1994 la Timisoara Marturia lui Roberto Quaglia In perioada 26 – 29 mai, 1994 la Timisoara a avut loc conventia Europeana anuala de science fiction – Eurocon. Am putea spune din start ca ceea ce s-a intamplat a fost ceva iesit din comun. Oaspetti de onoare ai conventiei au fost John Brunner, Herbert Franke, Joe Haldeman, Moebius, Norman Spinrad, Peter Cuczka. Oaspetii speciali fiind Jack Cohen, Jonathan Cowie, Gay Haldeman, Bridget Wilkinson, Lee Wood si subsemnatul, momit, ca si ceilalti, de promisiunile organizatorilor de a rambursa toate cheltuielile.
    Din inaltul rang spiritul al invitatilor straini intuim deja ca nu este vorba de o editie saraca a Euroconului.
    Au fost invitati din Austria, Bulgaria, Anglia, Finlanda, Franta, Olanda, Ungaria, Irlanda, Elvetia, Turcia, Ucraina, U.S.A. eu impreuna cu prietenul si asistentul meu Max Morando am fost singurii italieni prezenti.
    De remarcat absenta cehilor, slovacilor, polonezilor si germanilor, care in trecut erau in fiecare an prezenti in numar mare la Eurocon. Sa fi fost doar o intamplare sau un mic act de snobism din partea românilor?
    Eurocon ’94 a fost o exceptionala conventie din multe puncte de vedere. In discursul sau final din seara galei, Norman Spinrad a spus ca aceasta a fost cea mai remarcabila conventie science fiction la care a participat. Nu stiu daca-l cunoasteti pe Norman Spinrad, dar ceea ce cunosc eu despre el este faptul nu este genul care sa afirme asa ceva din politete.
    Organizarea s-a dovedit a fi putin subreda uneori, dar acest lucru a fost compensat de o mare capacitate de improvizatie. Remarcabila a fost si grija organizatorilor de a asigura, pentru fiecare oaspete de onoare si grup de straini, cate un asistent-translator-ghid turistic, in persoana unei tinere si incantatoare domnisoare; o initiativa utila care, in plus, a facut ca toti strainii sa se simta cu adevarat bineveniti. Ospitalitatea româneasca traditionala a fost, deci, puternic confirmata. Tema conventiei a fost “CONSTRUIREA EUROPEI”, o tema serioasa cu referire la viitorul iminent care ne priveste in mod direct pe toti. Este, de asemenea, o tema relevanta in ceea ce priveste idealurile science fiction, mai relevanta decat miturile medievale din SF, niste aiureli oficial valoroase pe care multi dintre noi trebuie sa le tolereze in diverse situatii.
    Pe parcursul a trei dimineti aceasta a fost tema oficiala pe marginea careia s-a discutat intr-o mare si – cel putin la inceput – arhiplina sala a Teatrului National Opera Româna, iar nivelul intelectual al invitatilor a facut intotdeauna loc unor discutii aprinse si interesante, crutate, de data aceasta, de marea entropie a acelor vorbitori comuni care la un moment dat nu mai stiu ce sa spuna.
    Participarea românilor la conventie a crescut, dupa parerea mea, la cateva sute (nu cunosc cifrele oficiale), in principal, foarte multi tineri.
    Extraordinara, din punctul nostru de vedere, a fost participarea mass mediei române la conferinta. La ordinul cameramanului,avand ziaristii pregatiti (sau invers), se luau instantanee si interviuri pentru a fi publicate in toata tara.
    Exista un motiv foarte important care sta la baza acastei atentii deosebite. In România, SF-ul este mai popular decat in aproape toate celelalte tari din Europa, sau poate chiar din intreaga lume. Radioul si televiziunea realizeaza emisiuni saptamanale despre lumea SF-ului si, tratând subiectul cu competenta necesara, se promoveaza difuzarea acestora cu o mare selectivitate. Cel mai mare merit ar trebui atribuit lui Alexandru Mironov, ministrul statului român si un mare sustinator al raspandirii si dezvoltarii SF-ului in România. El insusi, impreuna cu Mihaela Badescu, realizeaza, in fiecare duminica dupa-amiaza, o emisiune SF la televiziuna nationala.
    Onorurile casei au fost facute de Mircea Oprita, scriitor, editor, presedinte al ARSFAN (Asociatia româna de SF), nemaivorbind de faptul ca este o persoana extrem de gentila (si vorbeste si o italiana eleganta)
    In afara de cei deja amintiti -Mironov si Badescu- au fost prezente numeroase alte personalitati precum: Jon Hobana, Romulous Barbulescu, George Anania, Florin Munteanu, Stefan Ghidoveanu, Silviu Genescu, Valentin Nicolau, Tudor E. Besuan, Cornel Secu, Mihai Gramescu, Mihaela Muraru-Mândrea. Locul de intalnire al conventiei a fost prestigiosul Teatru National, asezat chiar in piata centrala a orasului. Acolo in fata, chiar in mijlocul marii pieti pietonale, a fost amenajata o scena pentru o lunga transmisie in direct de la conventie pentru Televiziunea Nationala româna. Sambata seara, in ambianta Euroconului a avut loc o prezentare remarcabila a “Laser Theatre”, un concert de muzica electronica cu lumini de laser si cu focuri de artificii. Vreo cateva zeci de mii de persoane au asistat la spectacol. (s-a mai vazut vreodata asa ceva la vreuna din conventiile Eurocon?)
    Euroconul a oferit hrana spirituala chiar si celor mai exigente minti. Omul de stiinta român Florin Munteanu a tinut o stralucita conferinta despre diferenta dintre intuitie si imaginatie. Omul de stiinta britanic Jack Cohen s-a aventurat in jurul frontierelor actuale ale cunoasterii in conferinta sa numita “caderea haosului”. Interesante, din punct de vedere stiintific, au fost si contributiile lui Jonatan Cowie si Herbert Franke.

    Discreta, insa nu exaltanta a fost expozitia de opre de arta având ca tema SF-ul. Remarcabile au fost numeroasele povestiri ale lui Moebius.


    Jean Giraud, mai 1994, Timisoara, dand autograf pe revista ORION, pe paginile cu articolul BEDEMONII, el fiind unul dintre ei 🙂
    Foto: Dragos Vasilescu si Marian Mirescu

    Tony Chester a realizat o amuzana reprezentatie teatrala in care a reusit sa-i antreneze pe Norman Spinrad, N. Lee Wood, J si Cohen si B.
    Ritualul “Mascaradei”, foarte popular la conventiile anglo-saxone, a fost interpretat de catre români cu o vitalitate si o imaginatie care au reusit sa reduca la zero profunda mea aversiune instinctiva fata de acest fel de trivialitate. Lipsiti de banii care le-ar fi ingaduit sa se imbrace in mod traditional, ei au compensat aceasta lipsa in planul imaginatiei, dând nastere, in unele cazuri, unor costumatii de-a dreptul nebunesti si originale. Totul a fost insufletit de o serata dansanta tinuta la intrarea Teatrului National Opera Româna, in care au fost antrenati Brunner, Spinrad si sotiile lor, pe care o echipa de fetiscane inarmate cu hârtii argintii, panglici colorate si paiete le-au trvestit pe loc.
    La o petrecere bulgara bazata pe lichide si solide de o placuta edibilitate, acestia si-au anuntat candidatura pentru a gazdui Eurocon in 1996. Dupa aceea, Irlanda a fost propusa pentru 1997. Sa nu uitam, totusi de Olanda, care anul trecut si-a declarat intentia de a gazdui una din editiile viitoare. Ajutata si de lipsa concurentei, România a luat aproape toate premiile ESFS (Asociatia Europeana a SF-ului). Nemira a câstigat premiul pentru cea mai buna editura. JURNALUL SF a câstigat premiul pentru cea mai buna revista, iar Cornel Secu – pentru cel mai bun promotor.
    Nu poate fi pus in cuvinte lucrul care, mai mult decât orice altceva, a facut ca aceasta editie a Euroconului sa fie mareata. E vorba de atmosfera care se simtea la fiecare pas, o atmosfera de entuziasm si importanta; un profund simt al importantei, in România mai mult decât in oricare alt loc, vointa de a infrunta viitorul cu mintea limpede si inima plina de pasiunea optimismului. A, uitam doua lucruri foarte importante. Primul: Erau peste tot o multime de fete extrem de dragute si inteligente. Al doilea: am avut ocazia sa ne scufundam, in mod repetat, intr-o dulce mare de vin capabil sa umbreasca faima celebrului nostru Brunello di Montalcino. Si, in sfârsit, ca in orice simfonie perfecta care se respecta, este momentul si unei note false (lucru care nu este chiar adevarat, dar hai sa ne prefacem ca este): la cererea mea – pe care o consider normala – ca organizatorii sa-si tina promisiunea inclusa in invitatia oficiala, si anume decontarea cheltuielilor de calatorie, principalul organizator, tiparindu-si pe fata un zâmbet oficial, mi-a dat un raspuns confuz, ca si când ar fi suferit de o amnezie temporara. Ce pacat! Insa nimeni si nimic nu este perfect. (In aceasta privinta trebuie, totusi, sa adaug ca in ceea ce priveste cazarea si mâncarea, promisiunea a fost pe deplin mentinuta.)
    In acord cu gândirea lui Spinrad, aceasta a fost cea mai animata si cea mai lucida conventie la care am participat vreodata.

    RQ 1994

    Atunci a acceptat sa devina membru de onoare al clubului HELION.
    In urmatorul numar pe hartie al magazinului HELION, care intra astazi la tipar, Florin Leodor Danila are un articol despre acel eveniment romanesc, european si, pentru unii, mai ales BD. Vom vedea cat de curand alte fotografii de atunci, realizate de Florian (Felix) Munteanu.

    Apropo de exemplarul din ORION autografat pe doua pagini de Jean Giraud, el, ca si publicatii vechi si lucrari originale, s-au…ratacit in entuziastii si integratii ani 90 sau la inceput de mileniu “contemporan” si apocaliptic…

    #5380 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    O ceremonie va avea loc la Bazilica Sainte Clotilde 75007 Paris, joi 15 martie 21012 ora 15:00
    Flori: violetul si albul vor fi culorile dominante
    http://www.moebius.fr/

    #5381 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    LIBERATION
    Jean Giraud leve l’encre
    Omagiu unanim al desenatorilor
    “Nu mai avem nici tata, nici maestru”

    de Éric Loret

    Lewis Trondheim: “Ultima data cand l-am vazut i-am spus iar cat de mult il iubeam. Nu uitati sa le-o spuneti celor dragi cat sunt in viata.”

    LE MONDE
    Ultima aventura a locotenentului Moebius
    Tributul unui mare trib

    Jean-Claude Mézieres, 73

    “Ne-am intalnit la varsta de 15 ani la Scoala de arte aplicate. Timp de saizeci de ani, acest tip mi-a taiat pur si simplu picioarele. Avea in el ca o legatura directa intre creier si mana. Desena mult improvizand: creionul lui inainta pe hartie intr-o bucurie permanenta, fara sa-i pese de nimic.”

    Enki Bilal, 60

    “Este unul din rarii autori de admirat de toate generatiile. Moebius a marcat arta grafismului si arta contemporana in general. A trecut peste documentari, preferand sa deseneze taramuri proprii, pe care nu inceta sa le exploreze. Demersul lui era destul de hedonist, drept spus. Pentru aceasta si-a creat acest dublu care a fost in acelasi timp un mod de a a lansa o provocare si un mijloc de a-si astampara setea de desen.”

    #5382 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    LIBERATION, luni, 12 martie 2012
    Bashung, Bilal, Loustal, Manset ou Christophe étaient au rendez-vous.
    La bande de Moebius

    Quand l’un de nous manquait bord/C’est qu’il étaitmort… »
    Nous avions notre bande, comme dit Christophe, qui en est. Jean Giraud-Moebius faisait un des “coeurs-vaillants-rien-d’impossible “ de cette amicale, coeur des plus purs avec Bashung. Entre Enki Bilal, l’autre star du dessin SF, leurs pairs pas tous footballeurs Loustal ou Vuillemin, voire Killoffer, l’amuseur de cabaret Luis Rego, compagnon de feu Gérard Rinaldi au sein du groupe fondateur Les Problemes (extension Charlots), Manset et Christophe donc, les Lancelot rock, rejoints bientôt parRaphael, entre autres habitués artistes, affairistes et satellites journalistes écrivains escrocs.
    Noyau. C’était un petit club choisi, strict sans façon, convertible, nomade, tantôt basé dans le XIVe parisien, tantôt aux Batignolles ou place Clichy, essentiellement garçon, lancé il y a une vingtaine d’années par les freres Armanet, sous la houlette du cadet. Un cercle des poetes esthetes disparus, dont le noyau, avec le temps, a raison d’une réunion ou deux ou trois l’an, tournait autour du trio générationnel Manset-Bashung-Moebius. Au fil des saisons s’en allaient, comme dans la chanson (“ Parmi nous, certains sont tombés/ Et tous les autres que deviennent-ils?/ Nous sommes prisonniers de l’inutile”), Alain Dister, photographe et critique rock des années 70 de la belle époque Rock&Folk, Pop 2 ou Bouton rouge, Dominique Grisoni (Le Livre de poche, ex du Libération préhistorique), en éclaireurs cancéreux tous deux, entre un frere ou un cousin. Puis, ce f u t le tres noble Bashung, qui interloquait d’emblée Manset sur l’air de “Toi aussi tu aimes les gros seins?” entre deux traits subtils sur le Petit Duc du Maldoror perdu; Bashung happé par lememe cancer familier de notre Atelier du crabe des vanités, sous l’oeil attentif de l’ami postulant Giraud, alter ego enfant éternisé dans son assez grand âge doux, qui l’aimait comme personne. Jean Moebius qui suit donc le digne exemple de son cadet etmaître en disparition dandy (“Et puis meurs sans parler”) sur la piste oncologique encombrée, aujourd’hui.
    Léger. Le dernier comme le pénultieme pâte d’homme. Toux deux surdoués en leurs domaines, a lameme sagesse des nations effacée comme leur âge, la meme gentillesse altruiste, avec une passion croisée pour le grand écrivain américain du temps au futur antérieur Philip K. Dick.
    Au dernier stade de sa vie, ou de sa mort pour ainsi dire, son cancer toujours remis et toujours sur le qui-vive, Moebius, Major Fatal plus vrai que nature, souriait et devisait paisiblement – en apparence –, léger comme un dernier souffle, entre Manset, auteur de Seul et Chauve, Bilal et Loustal, fleuretant avec les fées du soir, a une toute récente assemblée de sa bande, zen, smart, aiguisé par le jeûne qui épuise et grise.


    De quoi parlait-on? Des derniers films, comme n’importe qui. De lectures, musique, Indiens, voyages, dessin, cheveux, Bashung et accessoirement oncologie.

    Voila, ciao, a la prochaine.
    BAYON

    #5383 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    LIBERATION, luni, 12 martie 2012

    PANZER DRAGOON
    Numele lui este deseori citat de catre dezvoltatori peste tot in lume printre influentele majore care le-au impregant munca, dar cunoastem doar o singura implicare directa atestata a lui Moebius in fabricarea unui joc video si se intampla sa fie o capodopera adorata de comunitatea de gamer-i de la lansarea lui, 1995: Panzer Dragoon, care a a dat nastere unei serii ramase mitice. Jocul apartine categoriei baroce si pirotehnice a jocului de tir (calare pe dragon), numita “shoot them up”.
    A fost dezvoltat de Team Andromeda, o echipa interna a marelui studio japonez Sega care, in vreme aceea, fabrica si jocuri si aparate de joc si voia sa faca din acest titlu vasul amiral al consolei Saturn. Echipa de game designers, puternic influentata de universurile fantastice si de heroic fantasy ale lui Jean Giraud/Moebius, i s-a adresat atunci lui cand dezvoltarea era antamata pe de-a-ntregul. Unul dintre mebrii echipei, Takashi Iwade, a povestit imprejurarile acestei colaborari:
    “I-am trimis grafismele inamicilor si bossului care se gaseau in joc si i-am cerut sa intepreteze aceasta lucrare pentru a extrage ilustratii. Chiar daca eram mari fani ai lui Moebius, este adevarat ca asteptam de la el viziuni destul de abstracte. Or, am fost surprinsi sa vedem cat de mult se potrivea ce facuse el realitatii jocului nostru.”

    Echipa a fost atat de multumita incat un desen de Moebius a devenit copera si afisul jocului pentru lansarea in Japonia.
    O.St.

    #5384 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    LIBERATION
    “Eroul trebuie sa-si pastreze natura arhetipala”
    In 1999, Libération il intervieva cu prilejul lansarii volumului al 26-lea al Aventurilor Locotenentului Blueberry, Géronimo l’Apache…

    Incotro, banda desenata?
    In Franta, suntem legati de forme traditionale si avem o retinere in fata noilor tehnici. Avem tendinta de a ne replia pe pozitiile vesnice ale cautarii puritatii initiale, in consonanta sufleteasca si spirituala, in scrierea bazica, pe foaia de hartie, cu creionul. Ca si cum ati veni sa-mi luati un interviu cu o placheta de marmora si cu sclavi care sa graveze raspunsurile mele. Mai este o atitudine : tehnologiile sunt evolutii vii, mediul este el insusi o entitate in plina crestere, si care nu este inamicul nostru, ci creatia noastra. Exista o arta a mediului, a protezei… Cu computerul, poti revolutiona BD-ul. Devine ceva intre teatru, sculptura, cinema, universul virtual din capul nostru, cu un rezultat martian care produce un soc cultural in capul cititorului. Il simbolizez pe cel care e inainte, pentru ca asa am fost etichetat si ajung sa ma accept ca atare. Sunt Meobius, “Sunt cantorul tehnicii viitoare.” Ma fascineaza avalansa tehnologica, asupra spiritului, perceptiei. Faptul de a putea observa fiinta umana la microscopul electronic, de a explora celula, schimba perceptia de a fi.
    Dar nu ne dorim noi si noi gadgeturi despre ce ar trebui sa facem. Exista o ecologie fatala cand vrei sa fi mereu in varful tehnologiei, esti aruncat pe nisip ca o epava ganditoare.

    In varful modernitatii si, cu Bluberry, al clasicitatii…
    Doua spatii se impreuneaza in centru ca o elice pe ax, iar eu sunt ca un punct de convergenta intre doua lumi. Ceea ce-mi da dreptul virtual sa fiu in acelasi timp in vis si in realitate, bun si rau, prezent si absent, viu si mort.
    Am lucrat mult cu acei oameni care au o viziune psihomagica si samanica a lumii, precum Jodorowsky.
    Ei considera ca lumea este vie, ca are organe, o gandire, o constiinta, iar noi suntem ochii lumii, creierul lumii ; dar lumea are si ea un creier. Unde este salasul eului, organul Sinelui in creier? Nimeni nu va sti niciodata.

    Cum ati inceput in BD?
    in familie era o gaura in perceptia a ceea ce trebuia sa fac, si eu m-am bagat in aceasta gaura. Am avut sansa sa am o familie iresponsabila; m-am expulzat de la scoala. M-au dat la un garaj la 14 ani, iar garajul era cu siguranta ermetic… In prima zi, mi s-a spus : “Iei roata, o pui acolo.” Iau roata, o pun, imi vad mainile pline de urme negre. “Unde ma pot spala pe maini? – Te speli diseara.” Am zis: “Nu, nu pot.”

    Blueberry imobil, la pat…?
    Jean-Michel [Charlier] ar fi facut ranirea, iar apoi punea un balonas : “Dupa trei luni”, si-l vedeam pe Blueberry urcand pe cal, iar cu un mic efort, aventurile continuau. Eu, deloc: au trecut patru zile de la ranire, iar Blueberry este inca la pat; personajul se priveste, ceea ce este neobisnuit in acest gen de serie. Se umanizeaza, dar nu trebuie mers prea departe, altfel ajungem sa-l vedem cum face pipi si caca. Eroul trebuie sa-si pastreze natura arhetipala. Visul meu este de a face moartea lui Blueberry.

    FRANÇOIS ARMANET
    cu MATHIEU LINDON

    #5385 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Le Nouvel Observateur
    Giraud/Moebius, l’agent double
    Créé le 14-03-2012 a 16h13 – Mis a jour le 15-03-2012 a 12h55
    PAR FRANCOIS ARMANET. Le maître de la bande dessinée est mort samedi a l’âge de 73 ans. Son oeuvre multiforme, foisonnante et inclassable a révolutionné le 9e art et irrigué l’imaginaire contemporain.

    La tete dans les étoiles, la main en mouvement perpétuel. L’imagination débordante et le trait incisif, Jean Giraud avait l’humilité des maîtres, une éternelle insatisfaction devant ses dessins. Curieux, affectueux, a l’écoute. Introspectif a ses heures, mystique a sa façon, “garagiste de l’esprit”, avait un gout prononcé pour l’expérience psycho-magique. Et un solide humour. “Je suis un saint et un gredin/Petit roi mage, Jeannot lapin”, me dit-il un soir de confidence.

    Tous les cadors de la BD, de Bilal a Loustal, de Mézieres a Killoffer, des vétérans du “Pilote” des années 1960 aux nouvelles stars de L’Association, le réverent comme un génie qui a su conjuguer durant un demi-siecle expérimentation et classicisme. Jean Giraud, chamane au double visage, sous la signature de “Gir” pour Blueberry, sommet du western réaliste, et sous celle de “Moebius” pour défricher les terrains vierges, était unique.

    Son influence ne se limite pas a la bande dessinée franco-belge (quand Van Hamme clôt la série de “XIII”, il demande a Giraud de réaliser “la Version irlandaise”): les deux autres patries mondiales de la BD – mangas japonais et comics américains – lui vouent un culte rare. Il partage l’affiche avec Miyazaki, et Stan Lee fait appel a lui pour dessiner “le Surfer d’argent” chez Marvel.

    Son oeuvre multiforme inspire jeux vidéo et grand écran: “Tron”, “Abyss”, “Alien” ou “le Cinquieme Elément” portent sa marque, et le récent court métrage en 3D qu’il avait conçu pour l’exposition Cartier frappait par son inventivité.
    Repéré en 1963 par Jean-Michel Charlier, le “Dumas de la BD”, qui le prit sous son aile a “Pilote”, Giraud s’émancipe en fondant en 1975 avec Druillet et Dionnet la maison d’édition Les Humanoides associés et la revue “Métal hurlant”, qui révolutionna le genre sur fond de rock et de S F. Cette meme année 1963 apparaissait dans “Hara Kiri” la signature de Moebius. Au départ, une bulle d’oxygene, un masque pour échapper a la prison de la BD a une époque ou le genre était soumis a la censure parentale.
    Sous le nom de Moebius, un nom emprunté au mathématicien et astronome allemand, je me suis offert la possibilité d’un programme sans limites. Je passais d’un univers de commande extérieure, celle d’un univers commercial, a un systeme de commande intérieure. Un systeme de double commande ! Enfant, on m’appelait Jeannot, j’aurais pu m’appeler Janus.”

    Avant d’etre une libération, le choix de son pseudonyme passe par une lente maturation. Mai-68 accélere le mouvement: a “Pilote”, la jeune garde des dessinateurs convoque Goscinny au tribunal populaire:
    J’étais le traître absolu parce que j’avais un pied dans “Blueberry” et l’autre dans le délire, la drogue et la provocation. Mais je n’avais pas honte, parce que j’étais l’agent actif d’une mutation en train de se produire. J’étais l’agent double, une cellule dans sa phase de scissiparité.”

    Il ne quittera “Pilote” qu’en 1973. L’année suivante, avant l’aventure de “Métal hurlant”, il publie un premier album signé Moebius. Dans “le Bandard fou”,
    “on voit un personnage qui est métaphoriquement moi-meme. Il a une érection absolument phénoménale et donne des coups de gourdin sur cette tumescence insupportable. L’érection, c’est la création; le gourdin, l’autocensure de la fécondation, de la poussée créatrice. Au fur et a mesure de l’album, on passe de la description de la frustration et de cette autocastration a l’acte sexuel avec la Femme, représentée par Lady Kowalsky (nom emprunté inconsciemment au personnage d’Un tramway nommé Désir).”

    Ce jaillissement psychanalytique du “Bandard fou” devient le manifeste d’une génération de dessinateurs qui feront bientôt éclater les carcans du 9e art. Symétriquement a “Blueberry”, Moebius crée sans relâche. “Arzach”, “le Garage hermétique”, et la fabuleuse série de “l’Incal” avec Jodorowsky. Dans les années 2000, il se met en scene dans la série “Inside Moebius”.

    Au fil de ses carnets surgissent Blueberry, le major Grubert, Arzak ou John Difool, personnages en quete d’auteur qui, tout en s’interrogeant sur leur propre sort, interpellent et s’amusent de leur créateur. A la maniere d’un Laurel et Hardy, leur alter ego glisse sur une peau de banane, se releve, repart, s’envole et rechute. Giraud est Moebius, Moebius se métamorphose en Giraud.

    A l’heure de sa mort, un souvenir encore du “Bandard fou”, scene primitive selon Moebius. Jean Giraud qui avait dessiné quarante ans auparavant cette séquence de métamorphose ou l’on voit un type en train d’etre absorbé par un oeuf, livrait l’an passé ce commentaire:
    Puis l’oeuf se fendille, les morceaux de la coquille volent en éclats et, a l’intérieur de l’oeuf on voit quelqu’un apparaître, qui est en fait moi maintenant. C’est une espece de petit vieux avec des lunettes, plus beaucoup de dents. Comment donner naissance au vieil homme? Toute sa vie, on va donner naissance a ce qu’on est au moment de sa mort, c’est a dire a son bilan. Tu vois, la vie, c’est l’inverse de ce que ça a l’air d’etre.”

    François Armanet

    #5386 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Acum, aici:
    Bazilica Sainte Clotilde, Paris
    funeraliile lui Jean Giraud

    #5387 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    Adieu!

    Au revoir!

    #5388 Răspunde
    _Maxim
    Participant

    O ceremonie religioasa are loc acum la bazilica Sainte-Clotilde in memoria desenatorului Jean Giraud, decedat sambata 10 martie la varsta de 73 de ani.
    El va fi inhumat la cimitirul Montparnasse din apropiere.

    🙁
    Une cérémonie religieuse sera célébrée jeudi 15 mars a la basilique Sainte-Clotilde dans le 6e arrondissement de Paris en hommage au dessinateur Jean Giraud, décédé samedi 10 mars a l’âge de 73 ans. Il sera inhumé au cimetiere Montparnasse tout proche.

    Leaving is easier.

Vizualizare 15 articole - 16 la 30 (din 37 în total)
Răspunde la: Răspuns #5388 în Jean Giraud/GIR/MOEBIUS 1938-2012
Informația ta: