1. În ce măsură banda desenată poate fi considerată un produs cultural?
Banda desenata poate fi considerata un produs cultural prin faptul ca ia parte din cultura si la cultura.

ASIMILAREA ASIMILARII
Asimilarea Benzii desenate ca produs artistic ar putea fi, pe de o parte, lesnicioasa, prin recunoasterea componentelor estetice, plastica si literara, iar, pe alta parte, anevoioasa, din considerarea lor impreuna intr-o corespondenta intre desemnare si insemnare. Cinematografia este un caz similar de sinteza, cu o componenta tehnologica, de la prima proiectie prin aer de imagini diafane si pana la cele 3D si generate de computer de azi, aiuritoare. Si intr-un caz si in celalalt, protezele si grefele vor fi absorbite si cicatrizate, constituindu-se in timp ca noi arte pentru noi vremuri si noi oameni, artele nr. noua si nr. sapte. Veriga, arta a opta, este animatia, filmul de desene animate, in care desenul clasic pe hartie trece acum pe suport electronic cu mijloace ce se perfectioneaza rapid si devine design, „concept”. La fel se intampla si cu filmul, in care decorurile si personajele sunt desenate-generate-manipulate, si cu Banda Desenata care, cu noile unelte electronice hard (tableta grafica) si soft (programe de prelucrare a imaginilor)… se departeaza de anticele creioane, hartie, penite, pensule, cerneluri si vopseluri, unelte ale unei Benzi desenate invechita, clasicizata. In ambele ipostaze, ea este un produs cultural, al unei culturi ce apune pe altarul unei culturi grabite sa… se grabeasca.

LA INCEPUT A FOST IMAGINEA, DESPRE CARE E VORBA
La inceput a fost nevoia de… propaganda, de transmitere directa si impresionanta in mase a ispravilor conducatorilor, a pildelor inteleptilor, a intemeierii si oranduirii zeilor, in mantre de piatra – colonade si statui, epopei bidimensionale – frize si fresce, tapiserii… Scrierea era indicativa, abia nota de subsol, destinata elitelor literate si… posteritatii. In fata posteritatii, solemnitatea este de rigoare. Fiecare dintre noi, cand este desenat, fotografiat si filmat, in clipa de ceremonie suspendata, e patruns de acest fior, este cuprins de teama de inoportunitate, de imaginea rezultata nepotrivita cu ideea despre sine sau cu un ideal moral si fizic. Devenim enfatici si „pozam” si ne inramam si ne-murim (imortalizam), ne imbalsamam, sa ne placem, sa ne mintim – ultima ocrotire este aceasta, a mintii. Imaginea controlata, artistica, poate fi impusa ca model si supune multimi, de la glorificarea figurilor divine, ale intemeietorilor, pana la cultul personalitatii, la glamour…
Intaietatea desenului fata de scriere este in firea si devenirea lucrurilor: trans-con-figurarea magica devine simbolica – pictograma, incifrare – ideograma, cod – litere, capabila de continere, mentinere de cunostinte, de experiente. Scrisul acumuleaza si lumineaza, imaginea cumuleaza si orbeste. Literatura iti vorbeste, Arta iti dicteaza.
Un exemplu este des pomenita „Banda desenata” de la Voronet, un spectacol popular de imagini insirate in secvente care ilustreaza precepte religioase, respectand un canon pictural, cel bizantin. Nu exista o continuitate in ceea ce priveste existenta Benzii desenate pe plaiurile noastre. Frescele de pe sau din bisericile ortodoxe nu reprezinta vreo veriga intr-o istorie a Benzilor desenate din patria noastra, care ar fi un proces anevoios de aculturatie mereu restartat de prejudecati, idee care sper ca razbate din divagatiile mele. Banda desenata, fara canoanele si subiectele religioase si ideologice, este profana si retrograda. Este o erezie.
Imi aduc aminte de cartile si periodicele vechi ale bunicilor, unele cu ilustratiuni lamuritoare sau scene de istorie, de poveste, toate serioase, de studiu, de invatare, de… luminare, „cu sfinti” – dupa o vorba veche, dar si altele, cu subiecte mai putin grave, adica neserioase, pentru placeri omenesti, pardonabile, cu mascari, de karaghioz, unele pentru copii, cu „michimausi” – dupa o vorba invechita si ea. Acestea din urma erau povestile ilustrate (BD) haioase, comice, „comics”, cum le zic americanii. Apartineau perioadei interbelice, atunci cand incepeam sa alunecam usor… pe trendul general (vest)european. Incepeam doar sa alunecam. Pentru ca peste o tara entuziasta si un popor supus de bine nu de rau s-a pravalit inca o dogma „serioasa”…

TIPARUL SI RESTUL ISTORIEI
Ca forma de transmitere a vestilor si povestilor, Desenul si-a pregatit raspandirea odata cu aparitia tiparului, iar Banda Desenata si-a pregatit aparitia odata cu raspandirea tiparului.
Pana la aparitia tehnicii fotografice, gravura a satisfacut curiozitatea cititorilor, iar o buna vreme dupa inventarea „gravurii cu lumina”, gravura crestata a fost mai usor de reprodus decat fotografia in jurnale si in carti. Ilustratia era ca un ragaz de desfatare artistica in lectura palpitanta a unui roman de dragoste, de peripetii si fapte eroice… Momentele de privire in gol sunt repetate in seriile de ilustratii cu atractie irezistibila pentru masele cu o instructie precara, acela care va deveni „publicul larg” de astazi, care va face sa se invarta roata pietei si industriei BD. Ilustrarea grafica a unei scene ajuta textul sa fie mai concis, iar mai apoi succesiunea imaginilor in relatarea unei povesti intregi se va ajuta de text pentru a reda dialogul, gandurile, zgomotele, pentru precizarea locatiei si timpului, cand acestea nu sunt indicate de desen: apare Banda Desenata propriu-zisa, in culmea secolului al XIX-lea spre secolul XX, intr-o Europa de avangarda care se lasa cucerita de apostoli ai noilor frumuseti si desfatari, pe care ii consacra si le pretuia. Artele desenului se reinventeaza si domina tiparitura, urbanitatea, spectacolul progresului.
Din Rusia bolsevica valul de refugiati aduce cu sine si graficieni care contribuie la inflorirea meticuloasei arte a povestilor ilustrate.
Dupa anii intunecati ai artei de razboi, a propagandei xenofobe si eugenice, Europa se gaseste la o rascruce de invazii, una de peste Ocean, care continua si azi intr-un fertil flux si reflux, si una dinspre Urali, aluvionara, cu urmari pana in zilele noastre. De la Vest, modelul Hearst de presa de duminica cu suplimentele atractive cu pagini intregi de desene amuzante, comice, si color! pentru care pofta este atatata in timpul saptamanii cu benzi de cateva imagini in alb-negru cu povesti cu „va urma”, un model implantat odata cu planul Marshall. De la Est, realismul socialist-revolutionar este împlântat de planurile „Stalin”.
La noi, grafica de carte si de sevalet a supravietuit in comunism, dar Banda desenata, privita ca un produs frivol capitalist, in cel mai bun caz (si tot rau era), iar in cel mai rau caz ca un produs capitalist… nociv pentru tinerimea sanatoasa si muncitoare, si de-a dreptul distructiv pentru vlastarele tinere de „soimi” si „pionieri”, a avut doar sansa sa nu moara de tot in cateva pagini de istorie nationala mareata cu voievozi intregitori si luptatori pentru echitate si dreptate, fie ei haiduci, tineri jeimsbonzi securisti si eroici si intelepti activisti de partid… De la Vest ajunge la noi revista pentru copii si tineret„Pif”, datorita faptului ca facea parte din publicatiile traditionale ale Partidului Comunist Francez. Traditionale fiind si legaturile noastre istorice cu francezii. Expresia evidenta a acestor relatii era francofonia noastra, pierduta in mare masura astazi.
Indaratul Cortinei de fier, Banda desenata a avut o soarta mai buna in fosta Iugoslavie, o oaza pentru artistii de origine rusa, unde regimul comunist a dat dovada de o mai mare deschidere, spre Occidentul capitalist de unde patrundeau numeroase publicatii, in special din Italia, gratie geografiei, o tara cu o puternica industrie si piata de „fumetti” (BD)

A FI SAU A NU FI
Istoria, geografia, mentalitatile, starile sociale si economice au determinat existenta unei industrii BD, odata cu o crestere naturala a unei piete specifice, acolo unde a fost respectata libertatea de expresie.
Asadar, Banda desenata este un produs cultural si de civilizatie asamblat si validat in secolul trecut avand deja o evolutie si fiind supus unor mutatii care sunt in curs…
Banda desenata poate fi considerata intr-o suficienta masura un produs cultural, unul relativ nou, asezat prudent in subcultura, definit purist ca paracultura (paraliteratura etc), iţind, ca orice produs al culturii, din masa productiei populare varfuri de performanta artistica si audienta recunoscute de foruri inalte culturale.
La prima vedere (istorica) este un mijloc de comunicare atractiva mura-n gura cu marele public, care, insa, prin rafinament grafic si aleasa scriere, se dovedeste a fi o arta de sine-statatoare pentru o inalta receptie si un fine tuning din partea unui public elevat, deschis si inevitabil restrans.

2. Cum vedeţi banda desenată în România?
In Romania comunista erau considerate retrograde, dar si in Occident exista opinia ca benzile desenate ii indeparteaza pe copii, publicul de predilectie, de lectura cartilor propriu-zise, cele „serioase”, fara ilustratii ajutatoare. Doar ca acolo piata libera a fost cea care a dictat si nu vreun partid unic. Acum, dimpotriva, cartile BD sunt cele care mai atrag copiii spre aventura lecturii, fie si pe suport electronic, si nu cele care-i indeparteaza.

LUCRUL INCEPUT E PE JUMATATE FACUT. CE FACEM CU JUMATATILE ADUNATE?
Nu mai suntem in comunism, iar desconsiderarea a luat locul ignorarii. Totodata, din cauza discontinuitatii, o noua generatie, anglofona, crescuta de alte publicatii si modele, reia sincronizarea cu Vestul (comics), sau cu Estul (Manga)… prin Nord-Vest, intr-un nou proces de aculturatie, amanand iar formarea unei piete coerente.
Asadar, in Romania, confuzia noilor inceputuri, de valori, de constiinta, face ca dupa 22 de ani sa avem de-a face numai cu… inceputuri: publicatii efemere, de calitate inconstanta, noi manifestari BD precum saloane, ateliere, grupuri, muzee, conventii, expozitii, care au ramas la nivelul bunelor intentii fara a avea forta sa le implineasca sau sa le pastreze… Autori (scenaristi si desenatori in acelasi timp) de benzi desenate sunt putini si pe cale de disparitie, acestia facand parte din vechea generatie, de „scoala veche” – desi autodidacti – cu lucrari risipite de-a lungul anilor prin diverse publicatii uitate, uitati si ei fiind prin tara. Sunt desenatori, mai mult prin provincie, care fac ilustratii pentru editurile romanesti, sau simulacre de benzi desenate la comanda, pentru ca mai mult editurile din tara nu le cer, iar pentru editurile straine de BD executa creionaje sau tras in tus (inking), ca parte a unor echipe complexe (scenarist, paginator, desenator, inker, literist, colorist), cum exista numai acolo unde exista o industrie BD: Franta, Italia, America, Australia…
Mai sunt autorii autoproclamati „fara scoala” („no school”) – desi instruiti , antidogmaticii care se aliniaza la curentele noi, unele invechite pana la noi, alternative, neavand insa la ce, (daca nu la fundamentele benzii desenate asa cum ne-am obisnuit sa o stim: repetarea personajelor si decorurilor in casete succesive este pentru ei fastidios si alienator, or tocmai aceste cantari si descantari grafice fascineaza privi-cit’orul, precum frescele de odinioara ingenuncheau popoare in smerenie), underground cu santiere on ground, de street art ingenuu si fals anarhic…

PARA MALAIATA SI MURA-N GURA
Un spatiu de libertate fara margini care permite exprimarea multor dotati, dornici si entuziasti desenatori este panza virtuala mondiala (www). Nemarginirea ei are si neajunsuri precun selectia care ar putea fi o problema de timp, daca userul ar avea timpul; realizarea unor filtre eficiente nu este posibila pe seama unor criterii care prolifereaza: ajungm de unde am plecat, la diseminare. Noul suport electronic poate inlatura si efortul deplasarii la librarie (…), al rasfoirii. Imaginile se deruleaza aproape de la sine, ba se mai si misca pentru tine, citesti ce vrei, iar daca nu vrei… ti se citesc, nu e nevoie sa-ti obosesti ochii cu onomatopee pentru ca ele se pot auzi: mura cade direct in gura!
Nici in afara virtualului nu este mai usor: aici, focalizarea si nu diseminarea fac iluzorie o scara valorilor: dintr-un Centru manifest… excentric, anti-centrist, superb subteran si altfel decat orice altceva se rasfira promotorii spirale de artificii media care zamizlesc imagini de semizei intr-un film hipnotic, adancind provincia intr-o umbra de cinematograf, centrifugand-o intr-o diaspora interioara depozitara si provizionara.
In aceste vremuri ale unui nou cult al personalitatii lipsite de perosnalitate, cred cu indaratnicia ariergardei ca ierarhizarea mai este importanta, iar reperele „canonice” sunt salvatoare in acest hatis de opere si in aceste parloage de valori pe care le lasa in urma o avangarda avantata spre noi frontiere prin reinventate mijloace berries’n the beak
Este nevoie de o critica de defrisare, de reasezare, de lamurire si de ierahizare in cele din urma.
Privesc ceea ce se face in, ca, pe langa, despre, pe, sub Banda desenata in Romania pentru dumerire, cu intransigenta, din pasiune, in durere… si nu bat drumuri batute, mergand cu incredere spre ce-o fi. Fac o critica de intampinare a viitorului, si nu a intamplarii.
Romanul s-a nascut poet, trubadur, interpret, orator, comentator de capul lui… Nu s-a angajat decat in supunere, daca a fost gasit acasa. Acasa pentru el nu e in Romania. Poate doar la el in sufragerie, la televixor.
Vad Banda desenata din Romania (de) pe langa Romania. O vad pana in momentul 2012, cand sinteza artelor inca mai produce, de-a valma, cultura!
Ce va fi e-n sarcina celor care vor fi. Eu sunt deja in viitorul meu.

3. În ce relaţie vă aflaţi cu banda desenată?
Fac banda desenata in dar si o pun in fanzine, asa cum ii sta bine ei, Fac banda desenata ca un hobby, asa cum imi sta mie bine.

– revista de cultură MOZAICUL, Craiova, 2012

Cartea se poate comanda autorului la CONTACT și aici

• Acest răspuns a fost modificat acum 2 luni, 2 săptămâni de către Marian Mirescu.

Viorel Pîrligras despre Viorel Pîrligras
Mic portret desenat într-o bandă
Despre mine şi banda desenată
Niciodată nu am încercat să definesc rolul benzii desenate în viaţa mea. Am creat şi atât. Mi-a plăcut să fac benzi desenate pentru că în felul acesta spuneam poveşti, vorbeam despre mine şi despre visele mele… Niciodată nu m-am considerat un desenator profesionist, deşi au existat perioade din viaţa mea când, din forţă majoră, am trăit doar din benzile mele desenate (mulţumesc, Oscar!). Am fost întotdeauna un amator care crea în timpul liber sau care se trezea, pe vremea când era elev, cu o oră înainte ca să poată definitiva o planşă. Statutul de amator mi-a apărut limpede din momentul în care am avut acces la producţia europeană de benzi desenate şi am putut face comparaţia cu vârfurile creaţiei BD româneşti. O diferenţă clară şi de motivaţie, şi de competiţie, şi de suport tehnic. Ca să nu vorbesc de lipsa libertăţii, ideologice, politice sau de orice natură doriţi sumneavoastră. Aşa că mi-am spus mereu poveşti desenate mie şi am publicat doar atunci când mi s-a oferit ocazia. Din cauza asta, formatele pe care le foloseam erau total neconvenţionale şi dădeau dureri de cap machetatorilor revistelor, din cauza asta am făcut chiar şi o bandă desenată în relief, fără nicio şansă de a fi publicată vreodată. Din cauza asta, multe poveşti au rămas până în ziua de azi inedite, deşi au împlinit nişte zeci de ani de când stau în sertare.
Surpriza mi-a fost mare, în momentul când am dat praful de pe ele la o parte, în intenţia de a alege câteva planşe pentru această expoziţie, să mă trezesc invadat de multe amintiri legate de creerea acestor poveşti, unele vesele, altele dureroase, dar în mod cert segmente sincere din viaţa mea. Ce infuzie de sentimente melanjate! Speranţe, trădări, iubiri, dezamăgiri, hohote de râs, melancolii existenţialiste, revelaţii, cugetări profunde, viaţă şi uneori chiar moarte… O cură de trăiri redeşteptate care mi-au ocupat o zi întreagă – nu m-am aşteptat să fie atât de multe planşe. Mai mult decât atât: am avut ocazia să reîntâlnesc personaje care au folosit modele reale – foşti colegi de serviciu, prieteni, personalităţi din imediata mea apropiere. Aşa încât, la posibila întrebare „ce reprezintă banda desenată în viaţa mea?” n-aş putea răspunde decât „banda desenată este chiar viaţa mea”.

Despre mine şi Banda Desenată Craioveană
Mărturisesc că n-am fost niciodată vioara întâi a grupului. Emulaţia creată de Marian Mirescu, în principal în jurul personalităţii BD a lui Valentin Iordache, şi întreţinută într-un fel de tânărul Dodo Niţă nu mă magnetizase suficient. Eram desenatorul acela solitar, care îşi nara desenând propriile poveşti şi, pentru că nu atingeam cotele talentului de grafician al lui Mirescu şi nici pe cele de autor BD a lui Iordache, făceam eforturi în a mă autodepăşi. Câte nopţi nedormite, desenând la lumina lămpii cu gaz în timpurile ceauşiste ale raţionalizării curentului electric, câte exerciţii ratate… Pe vremurile acelea, o linie greşită presupunea abandonarea planşei, indiferent de gradul ei de finalizare. Aşa se face că posed încă nişte sute de planşe „ratate”. Mai târziu, când am avut ocazia să văd originalele desenatorilor franco-belgieni am rămas siderat: nenumărate corecţii cu pastă corectoare, ba chiar casete întregi excluse prin decupare şi înlocuite cu altele lipite!
Oricum s-ar fi manifestat, de-a lungul vremii, relaţiile dintre membrii Benzii Desenate Craiovene, important este că s-au susţinut unii pe alţii, apărând împreună în mai toate iniţiativele publicistice, fie că acestea s-au numit „Orion”, „467”, „Prichindel”, „AH, BD!”, „Omega”, „Mini-Azi” sau „Constelaţia Orion SF”. Îi invidiez în egală măsură şi pe Cristian Ciomu, pentru că-şi permite luxul de nu mai face bandă desenată, deşi citeşte şi colecţionează multe producţii din domeniu, ba chiar organizează manifestări BD, şi pe Dodo Niţă care are suficienţi bani pentru a-şi permite atât achiziţionarea tuturor producţiilor de gen, cât şi „generozitatea” de a cumpăra desenatorii BD cu o cafea sau o pizza.

Despre mine şi lumea benzii desenate
Acum câţiva ani, aflat la complex, la cumpărături, mi-am întâlnit educatoarea pe care am avut-o la grădiniţă. În ciuda vârstei ei avansate, m-a recunoscut şi şi-a amintit că-mi plăcea tare mult să desenez. M-a întrebat dacă mi-a ajutat în viaţă pasiunea mea pentru desen. Întrebarea m-a luat prin surprindere şi m-am bâlbâit puţin, dându-i un răspuns cam convenţional şi cam optimist, dar această întrebare m-a obsedat multă vreme apoi. M-am culpabilizat pentru răspunsul scurt, dar problema era mult mai complexă. Ce să-i fi spus? Că, asemenea lui Moebius, atunci când desenam trăiam deopotrivă Iadul creaţiei şi Raiul realizării? Că puţină lume mă încuraja? Că lumea BD era la propriu în alb şi negru, iar dacă personajele albe erau rare, introvertite şi sensibile, cele negre te întrebau ironic dacă mai faci „benzi colorate”, funcţionarii implicaţi în editare îţi dispreţuiau munca, lipsindu-te şi de originale, şi de drepturile de autor, artiştii plastici considerau minore preocupările tale, iar alţii te clamau public drept „un ratat”. Dar aş fi nedrept să rezum răspunsul doar la tuşa neagră a peniţei. La urma-urmei, negrul există pentru a pune în evidenţă albul. Şi albe sunt multe şi, în afară de satisfacţiile personale, de mica mea mea lume pe care am creat-o asemeni unui Demiurg, ca autor BD am avut posibilitatea să cunosc personaje şi personalităţi importante, precum Sorin Anghel, Sandu Florea, Pierre Pascal, Roland Francart, Paul Laffont sau Louis Chance. Repet, ca să fiu bine înţeles: statutul meu de autor BD m-a făcut să ajung să-i cunosc pe toţi aceşti oameni deosebiţi implicaţi într-un fel sau altul în lumea benzii desenate. Şi, desigur, nu în ultimul rând, să-i cunosc pe membrii Benzii Desenate Craiovene.

ECOUTEZ LA VOIX DU MAÎTRE sur notre compte YouTube

HELION online
CRONICĂ DE CLUB
1 mai 2023

„Moebius în România”, pusă în pagini de Marian Mirescu, este considerată „o carte de nișă” ce aduce în atenția cititorilor pe cel care a participat la primul EUROCON organizat în România, la Timișoara, în luna mai 1994, Jean Giraud, cunoscut cu pseudonimul „Moebius”, personalitate marcantă din lumea artei (a lucrat în tradiția franco-belgiană a benzilor desenate), scriitor de fantasy și science-fiction, francez de origine.

Volumul a fost prezentat de arhitecții timișoreni Mirel Drăgan și Adrian Ionașiu, autorul volumului, cunoscutul autor de benzi desenate din Craiova, Marian Mirescu, deținător al Marelui Premiu în 2010 la concursul Salonului BD International Comics Festival, de la Belgrad, editorul fanzin-ului „AH, BD!”, prezent la Cenaclul „Helion” din 21 aprilie prin intermediul unei aplicații on-line, a vorbit despre acest volum care a apărut la Editura „Orion” în anul 2023.

„Cred că e o carte absolut ok de avut într-o bibliotecă de om cu pretenție că aparține domeniului pe care noi îl iubim.

L-am cunoscut pe Moebius la Centrul Cultural Francez, inevitabil am intrat în «Incal» despre care, rând pe rând am aflat că de fapt era transpunerea scrisă de Jodorowsky și transformată impecabil de Moebius a ceea ce a rămas cumva în melting pot-ul numit «Dune».

Mi se pare că e cumva extrem de important că un personaj de talia lui Moebius a ajuns în România. Ce a făcut Marian, în cartea pe care o prezentăm, prin invitații pe care îi are, transmite exact spiritul unei epoci, pentru că, anii ̓90, pentru foarte multă lume au însemnat o grămadă de optimism, iar prezența lui Meobius în România și EUROCON-ul a fost o strălucire, un OZN care a apărut în peisajul nostru și cred că sunt anumite momente care, în mod normal, trebuie să rămână undeva marcate, în niște arhive, ori cartea aceasta vine și arhivează aproape perfect lucrurile. Cartea are condiții de tipar foarte ok, conținutul este dens, este bogat”, a rostit, în prezentarea volumului, printre altele, arhitectul Mirel Drăgan.

„Ce-i interesant în cartea lui Marian Mirescu este că el nu povestește numai de EUROCON și de momentul când Moebius a fost în România. Cartea prezintă ceva din salonul acesta de bandă desenată, ceva din EUROCON, ceva din început, și, după aceea, majoritatea cărții este, pe lângă invitarea unora care au fost atunci prezenți acolo în expoziție, cum s-a manifestat în publicații, cum s-a manifestat la alți autori, deci, un fel de sinteză a persistenței lui Moebius aici, în România, în clipa aceea și ulterior.

L-am văzut desenând în mai multe momente și pot spune că desenul lui Moebius depindea de stare, linia lui nu era la fel. Linia are un anumit fel în care se manifestă, și linia lui era extrem de diferită atunci când avea un anumit tip de stare, uneori era viguroasă și rapidă și alteori era chinuită puțin, adică forțată.

În principiu, el a avut cam trei momente în care a desenat și a creat într-un anumit fel: primul moment este clasic, în care era un desen complex (complex înseamnă un desen în care sunt multe linii, există valorație), și, încetul cu încetul el și-a modificat stilul. Stilul blueberry s-a modificat odată cu apariția Incal-ului, cu o linie mult mai epurată, și formula finală care ar fi momentul Edena. El amesteca stilurile acestea, să nu credeți că făcea, într-o anumită epocă, doar de un singur tip, era un mixt, așa, în funcție de ce trebuia să facă sau de cui se adresa”, și-a amintit arhitectul Adrian Ionașiu, în luarea de cuvânt, despre Moebius.

Jean Giraud s-a născut în Nogent-sur-Marne, Val-de-Marne, în suburbiile Parisului, la 8 mai 1938. După cel de-al doilea război mondial, Jean Giraud și-a găsit ocupația într-un mic teatru, situat la un colț al străzii în care locuia mama sa, ceea ce i-a oferit o evadare din atmosfera tristă din Franța postbelică din perioada reconstrucției.

La vârsta de 9-10 ani, Giraud a început să deseneze benzi desenate, iar la vârsta de 16 ani și-a început singura pregătire tehnică la École Supérieure des Arts Appliqués Duperré , unde a început să producă benzi desenate, deși acestea nu i-au plăcut profesorilor săi.

Pseudonimul „Moebius”, pe care Giraud a ajuns să-l folosească pentru lucrările sale științifico-fantastice și fantasy, s-a născut în 1963, în timp ce lucra la proiectul „Hachette”, un alt pseudonim al său fiind „Gir”, atunci când scria poveștile western.

În anul 1994, Jean Giraud a fost unul dintre invitații de marcă la EUROCON-ul ce a avut loc la Timișoara, despre momentele care au precedat această prezență și despre prezența distinsului BD-ist francez, profesorul Cornel Secu amintindu-și că, „Moebius în România, de fapt, Moebius a fost în Timișoara. Dacă a fost mai mult decât Timișoara, a fost la Remetea Mare. Acesta este tot parcursul lui în România, de la Aeroportul Timișoara, în Timișoara, la hotel, în Centrul Cultural Francez, care se chema Biblioteca Culturală Franceză, atunci, și, după aceea la Remetea. Moebius în România înseamnă, neapărat pomenite câteva nume: Florin-Leodor Dănilă, cel care a fost meșteșugarul care a făcut dantela necesară organizării expoziției de bandă desenată și, bineînțeles Otto Nicole, care era directoare Bibliotecii Franceze și Sorina Șerbănescu, care era șefa mediatecii, au contribuit la venirea lui Moebius în Timișoara. Bineînțeles, am făcut o vizită la Biblioteca Franceză în decembrie 1993, atunci când am avut o discuție cu Otto Nicole, pe baza discuției, în ianuarie, am făcut invitația oficială, iar apoi lucrurile au decurs normal. Florin Dănilă a ținut legătura cu Otto Nicole și cu Sorina Șerbănescu și toate lucrurile au decurs foarte-foarte bine, așa cum au decurs și alte lucruri care au însemnat EUROCON 1994”.

„Vreau să-l felicit pe Marian Mirescu pentru această întreprindere excepțională! Această carte, sigur că nu vorbește foarte mult despre Moebius în România, pentru că nu putea să vorbească. Vorbește despre Moebius, despre intersecțiile lui, vorbește mult despre zona craioveană și de zona de BD-iști, deci nu numai zona craioveană, avem și necraioveni, dar, cartea în sine este un lucru formidabil. Sigur a tras spuza pro-domo pentru «Orion», pentru gruparea craioveană”, a spus Cornel Secu despre volumul „Moebius în România”.

În volum, Marian Mirescu, fan, arhivar, cercetător științific, scriitor, organizator și editor, tratează cu multă pasiune un subiect important, reușind să transmită cititorilor o carte frumoasă, cu ilustrații alb-negru și color, un experiment punk, un colaj caleidoscopic, un portret fragmentat al unui creator BD și al unei anume epoci, epoca României post-revoluționare.

„De la Timișoara am avut un sprijin din partea lui Florin-Leodor. De fapt, mi-a dat voie să reproduc un articol pe care-l scrisese el în 2012, după decesul lui Jean Giraud. Altminteri, ce să vă spun? Eu am ajuns la Timișoara atunci, cu Dragoș Vasilescu, directorul Editurii «Orion», altfel nu ajungeam, pentru a lansa ultimul număr din Magazinul SF și BD «Orion», care a rămas ultimul și până acum și, așa cum scriu și-n carte, eram într-o misiune. Eu, de exemplu la conferința lui Jean Giraud am trecut pe acolo, mi-am adus aminte că m-am văzut undeva într-o fotografie trimisă de Felix Munteanu, care a fost, oarecum, fotograful nostru (era prieten cu craiovenii, deține o arhivă importantă, el este un fotograf profesionist). Am folosit, evident, fotografii de la el care se refereau la banda desenată, la Salon, la Moebius. Am avut șansa, o dublă șansă cu «Orion» și cu Dragoș (el, tocmai își procurase un SuperMinolta), și când a venit Jean Giraud la Salon s-a uitat pe planșele mele și Dragoș a făcut fotografii. De aceea apar mai mult eu și cei din breasla mea, pentru că astea sunt pozele la care-am avut acces și mai ales pentru că titlul este «Moebius în România», evident este, așa cum s-a spus aici, vorba despre prezența lui fizică, dar și spirituală, estetică, artistică în România, asupra BD-fililor, autorilor de benzi desenate”, a spus, printre altele, autorul volumului, reputatul BD-ist Marian Mirescu.

De asemenea, autorul volumului a mărturisit că va tipări ediția a doua a acestei cărți, care va cuprinde peste 300 de pagini, în care să cuprindă mărturii despre Moebius din partea altora care l-au cunoscut și că această nouă ediție speră „să ajungă din nou la Timișoara, poate în cadrul unui eveniment aniversar, 30 ani de la EUROCON și alți câțiva de la dispariția lui Moebius”.

Așadar, prima ediție a volumului, în cele peste 230 de pagini, printr-o serie de articole-amintiri, scrise de Florin-Leodor Dănilă, Marian Mirescu, Gabriel Rusu, Walter Riess, Sorina Șerbănescu, Dodo Niță, Marius Constantin, Alain Ledoux, Eduard Pandele, precum și printr-o colecție de articole apărute fie la momentul EUROCON-ului, fie la momentul morții lui Moebius, în 2012 – articole semnate de Roberto Quaglia, Florian Munteanu, Călin Stoicănescu, Tony DiTerlizzi, Didier Pasamonik, Dragoș Cojocaru, Viorel Pîrligras și alții, readuce în memoria comunității din România prezența la Timișoara omului de cultură francez, care și-a lăsat amprenta asupra mai multor BD-iști și desenatori, mai ales din partea sudică a țării.

Ion Petre Orheianu:

Un album BD tip IKEA, sau un „dosar grafic”
Cel mai recent titlu de la Syndicart este DOSAR 2103 de… MIRESCU, compus din „imagini trunchiate dintr-un viitor improbabil”, cum scrie Tudor Popa, care postează și fotografii la fel de improbabile parcă dintr-un dispozitiv retro-futurist gen „Blade Runner”.
Dacă paginile-document erau puse într-un dosar, puteai să te joci cu ele și să le asamblezi ca într-un puzzle, așa cum fac romancierii sau scenariștii… sau investigatorii, care lipesc pe panouri mari foi cu date, fotografii, transcrieri de discuții, stabilind relații, ajungând la o anumită logică, adică la o poveste.
Aici povestea este „trunchiată” voit într-o aparentă dezordine. Sau poate autorul vrea să lase impresia că o poveste complexă se ascunde în această dezordine aparentă și că ordinea se arată cititorului care vede „jocul” și acceptă să-l joace.
Nu știu dacă mai sunt cititori care să aibă răbdarea de a căuta mura sau para din zicale. Nu știu câți cititori ar fi atrași să deschidă „dosarul” cu coperte anoste cu geometrii simple black&white, cu titlu greu de citit și aproape fără autor. Cine a mai auzit de „autor de dosare”?
O poveste răsare ici și colo și una care pare foarte simplă, ceea ce nu e rău. Simplu înseamnă clar, dar ce facem cu celelalte părți, cele nerăsărite? Înapoi la… răsfoire! Și la răs-răsfoire, fie doar pentru a revedea câteva imagini mai elaborate care te invită să le parcurgi și să descoperi lucruri ascunse, care s-ar putea doar să adâncească blagian 🙂 misterul. Lucrarea este un W.I.P. zice însuși improbabilul autor: Work In Perpetuity.
Este o lucrare aproape fără cuvinte, iar printre cuvintele care sunt, trunchiate sau/și greu de recunoscut, trebuie să cauți sensuri… Probabil că autorul a vrut să rătăcești, pentru că, nu-i așa, drumul contează… Nu contează capătul, care nu e încununare, și nici începutul, care nu este încumetare, ci călătoria, iluzorie căutare – I.P. Orheianu
Este primul volum, o primă etapă a călătoriei, „Primul volum, dintr-o trilogie*, este un „teaser”, o provocare a imaginației, o invitare la o lectură neliniară, la răsfoire și desfoire, la despicarea revelației, la dubitare, generativ…”
Fiecare asamblează piesele în felul lui. Cine știe ce-i iese fiecăruia! „Autorul” mărturisește că ar fi curios să afle: „Închegarea poveștii în mintea lectorului capturat este un proces care, împărtășit, poate deschide căi noi „povestransei”, așa cum și DOSAR 2103 închide necuprinsul re-generării de realități, în remirări…”

Volumul ăsta de documente, dosarul, vorba aia, este o mirare. Un teaser pentru ce va fi să fie. Dacă trezește curiozitatea e de bine.
Dacă se lasă cu așteptări e și mai bine.
La revedere în 2024!

DOSAR 2103

vezi și prezentarea video a proiectului

Un PROLOG video BD pe canalul nostru